Dușmănia lui Marin Preda față de idealizarea satului

Calul şi Amiază de vară, două dintre nuvelele
lui Marin Preda din volumul de debut, exprimă, graţie contribuţiei
părţilor componente la imaginea întregului, o trăsătură
îndeobşte recunoscută la marii satirici: Necruţarea scriitorului
cu el însuşi.

Acceptînd
disociaţia făcută de Kierkegaard între memorie şi
amintire, se poate spune că la Marin Preda, satul, ca univers
al copilăriei şi adolescenţei, e deja un spaţiu al amintirii.
Puternică, definitiv chinuitoare, se iveşte, deci, ispita de a
vedea satul dintr-o perspectivă sentimentală. E de altfel privirea
tipică aruncată de literatura semănătoristă asupra satului,
văzut de scriitorul ajuns matur şi la oraş prin boarea
aducerii-aminte.

În acelaşi
timp însă, luciditatea nemiloasă, de mare scriitor, îl obligă pe
Marin Preda la un unghi de vedere realist şi, prin asta, la o
duşmănie clară faţă de sentimentalism. Scrutîndu-şi sever
universul copilăriei, scriitorul nu se lasă biruit de nostalgiile
amintirii.

În Moromeţii,
satul, familia se conturează, aşa cum sînt în realitate: crude,
sancţionînd naivitatea, excluzînd lirismul.

De aici dubla
atitudine faţă de personajul principal, Ilie Moromete, care-l are
ca prototip pe Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului: În nici un
moment, Ilie Moromete nu apare idealizat. El e un ţăran din
Siliştea-Gumeşti,
cu imposibilele lui cruzimi faţă de copii, utilizîndu-şi familia
ca instrument economic în primul rînd, iluzionîndu-se naiv că
timpul are răbdare. Greu sesizabilă în roman, dată fiind
amploarea epică, necruţarea scriitorului cu el însuşi se
precizează avant la lettre în cele două texte din volumul de
debut. Schiţa Calul e, pînă la un anumit punct,
înduioşătoare. Din motive economice, un ţăran se vede obligat
să-şi omoare calul bătrîn, de care se simte însă apropiat.
Povestea e lăcrimoasă, scriitorul însuşi, mare iubitor al cailor
(personaje de puternic relief în prozele sale) pare copleşit de
aduceri-aminte. Prin cruzimea notaţiei însă finalul, răstoarnă
totul, obligînd întîmplarea să reintre în cadrele satului real:

„Un glas îl
făcu pe Florea Gheorghe să ridice capul speriat:

– Ia uite,
băă, răzbătu în văgăună strigătul cuiva, unu’ beleşte un
cal”.

Final
necruţător, care-l proiectează pe cititor în adevărata lume
rurală, şi spune pe nume istoriei pînă acum lirice. Nu e nimic
deosebit, precizează, lucid, scriitorul, ceea ce face Florea
Gheorghe e o simplă treabă de gospodar din Siliştea-Gumeşti.

O atmosferă
fantastică, de basm, lasă să se întrevadă Amiază de vară.
Sub greaua lumină a zilei, care, în satul lui Marin Preda,
pustieşte şi însingurează, o femeie, Dida, aude din grădină
maşina de cusut mergînd singură. Trezită din somn, o vecină,
Joiţa, confirmă impresia. Totul, de la gesturile şoptite ale
femeilor, pînă la adînca atmosferă de vară, conturează o
povestire în care aducerile-aminte ale prozatorului conferă satului
lumina îngînată a fabulosului:

„Rămaseră
amîndouă tăcute, absorbite, ascultînd. Din salcîmul de alături
zbură o vrabie, şi în urma ei, legănîndu-se, o frunză pluti
lent spre pămînt. Printre scaieţii care umpleau locul din spatele
casei apăru o cloşcă cu puii împrăştiaţi şi rătăciţi,
cîrîind nervoasă, singuratică şi nemulţumită. Văzînd cele
două femei se opri o clipă cu un picior în aer, cîrîi iar
neliniştită de tăcerea şi nemişcarea lor, apoi puse piciorul jos
şi trecu mai departe”.

Finalul, căzînd
năprasnic, sparge vraja, aducînd povestirea în spaţiul rural,
unde realitatea refuză basmul:

„Deodată,
din depărtare, parcă din cer, răcni o voce cumplită aruncînd
torente de înjurături, imprecaţii şi ameninţări:

– … Unde
paştele mă-tii eşti, fă? Vino încoace şi deschide odaia, să
bagi sacii înăuntru. Fă, surdo, tu n-auzi să ieşi încoace şi
să mă ajuţi să dau sacii jos din căruţă ? Să fie ea a
dracului de muiere, dacă dă căldura peste ea de nu se culcă şi
doarme pînă se scufundă cinci stînjeni în pămînt, cu pat cu
tot… Ho ! fir-aţi voi ai dracului că acum vă desham şi vă dau
drumul la apă…

În primele
clipe cele două femei ascultară aproape liniştite această voce,
apoi pe chipul celei dintîi apăru o nouă expresie de spaimă:

– Gheorghe
al tău! şopti ea. Du-te!”

Cele două
schiţe par a dezvălui o şovăială de esenţă din personalitatea
scriitorului.

La început,
amintirea pune stăpînire pe rememorare.

Brusc însă,
luciditatea de tip caragealin, specifică lui Marin Preda, intervine
poruncitor şi readuce totul în hotarele realităţii rurale.

Realitate care
refuză lirismul.

Mai multe pentru tine…