O farsă celebră, publicată de B.P. Hasdeu în „Convorbiri literare”

În
1876, B. P. Hasdeu, aflat în conflict cu Titu Maiorescu, decide să
le facă o farsă junimiștilor.

Povestea
farsei, relatată de autor în ziarul „Românul” din 2 februarie
1876, a pornit de la un rămășag menit să demonstreze „nulitatea”
Junimii în fața lumii întregi, notează
Arhivele
Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.

B. P. Hasdeu a trimis
redacției „Convorbiri literare” poezia „La noi”, despre care
cu umor relata: „«La
noi e putred mărul», și la întrebare: unde e putred? Acrostihul*
respunde: la Convorbiri literare”. Hasdeu mărturisește că, „din
exces de generozitate”, i-a prevenit „pe criticii de la noua
direcția prin pseudonimul P. A. Calescu, adică păcălescu, și
chiar prin nota «Deșteaptă-te, Române!»”.

Poezia „La noi…” de P.A. Calescu, publicată în „Convorbiri literare” (© Biblioteca ANR)

Ani mai târziu, Jacob
Negruzzi, redactorul revistei „Convorbiri literare”, relata în
„Amintiri din «Junimea»” despre contextul în care a fost
publicată farsa lui B.P. Hasdeu:

„Prin
poștă îmi veni atunci o poesie care începea cu cuvintele: «La
noi e putred mărul». Ocupat în ziua aceea, am pus’o fără a o
mai ceti singur, în teancul celorlalte scrieri primite în cursul
săptămânei, și sâmbătă seara am dus-o la Junimea, care să
ținea la Pogor.

După cetirea unora
și altora din manuscriptele primite, viind și rândul acestei
poesii, eu voiam s’o trec repede ca și pe celelalte, când Pogor
mă oprește zicând: «Măi, cum citești tu, nici că este cu
putință să judeci bine, tu abîmes, dă altuia poesia, mi se pare
că aici este ceva». Eu mă apăram zicând că nu merită o lectură
mai îngrijită. Cu toate acestea, am trecut poesia către Eminescu,
lectorul oficial al Junimii și înlocuitorul lui Maiorescu, care se
mutase în București și era Ministru în acea vreme. Eminescu s’a
și pus să o declame foarte frumos. Abia sfârșise și Pogor îmi
strigă: «Vezi, câne, că tu stricai numai o poesie bună!». Să
se citească din nou, zic mai mulți. Eminescu declamă mai bine încă
a doua oară și Pogor, de astă dată entusiasmat, repetează:
«foarte bună poesie, măcar de ne-ar veni totdeauna asemenea
versuri. Te sfătuesc s’o publici chiar în viitorul număr». Alai
mulți, printre care și Eminescu, aprobară pe Pogor, și mă
îndemnară s’o primesc, dar eu, deși nu opuneam vre-un argument
serios, nu puteam de loc să mă hotăresc; aveam par’că o
presimțire vagă, că de astădată n’ar trebui să cedez. Până
la urmă însă m’am plecat înaintea insistențelor generale și,
fiindcă numărul Convorbirilor avea să iasă peste două zile și
se mai găsea tocmai locul necesar pentru a cuprinde acele patru
strofe, am pus să culeagă «La noi e putred mărul» în toată
graba, schimbând în text cuvintele «Virgină timoroasă» prin
«Fecioară sfiicioasă». Graba ce pusesem, contra obiceiurilor
mele, în publicarea poesiei primite prin poștă mă neliniștise,
deși nu-mi dam seamă pentru ce. În ziua apariției Convorbirilor,
eu stam acasă cu revista în mână și îngrijat, când Eminescu
intră în odaie la mine palid la față și, fără a-mi da bună
dimineața, îmi spune încet: «Am pățit’o ! Am fost păcăliți
de Hasdeu! » La aceste cuvinte mi s’a strâns inima, și l’am
întrebat cu un nod în gât: Cum așa? Ce fel? «La noi e putred
mărul» e iscălit de P. A. Calescu, adică Păcălescu, adinioare
mi-a sărit în ochi, luând Convorbirile în mână.

Atunci m’am repezit
turburat la tipografie să opresc expediția, dar era prea târziu.
Broșurile plecase la București încă din ajun.

A doua zi «Românul»
într’un lung articol subscris de Hasdeu își bătea frumos joc de
noi, arătând cine e d-l P. A. Calescu, ba mai arătând încă –
ceea ce și mai puțin băgasem de seamă – că poesia fusese un
acrostih care închipuia titlul jurnalului nostru: Convorbiri
Literare și acum după înlocuirea cuvântului Virgină prin
Fecioară, se prefăcea în Conforbiri Literare. Această modificare,
zicea Hasdeu în articolul său, am fi făcut-o din cauza
predilecției noastre pentru nemți. Negreșit am răspuns eu lui
Hașdeu, tot prin «Românul», și poate nu tocmai rău, căci și
atunci, ca și astăzi, văd că Pogor nu greșise afirmând că
poesia n’ar fi rea, dar ce folos!… Lumea vedea numai că ne-am
lăsat a fi păcăliți și râdea de noi, aceasta îmi amăreă
sufletul. Mai multe zile am fost fără chef în casă și stam tăcut
la masă în fața nevestei mele, care era tot așa de amărâtă ca
și mine.

În Junimea ce urmă
după păcălitură, am râs noi, nu e vorbă, însă nu toți din
inimă, mai ales eu nu. Cei mai mulți se apărau de a fi găsit
poesia bună, singur Pogor, imperturbabil în toate, făcea un chef
grozav de această întâmplare, deși el era principalul vinovat.”

Farsa publicată de B.P.
Hasdeu în „Convorbiri
literare”, la 9 februarie 1876, a rămas mult timp în
amintirea junimiștilor. Că este așa o dovedește „Dicționarul
Junimei” din 1924, care începe cu definiția cuvântului
„Acrostih”, o rememorare a păcălelii și a efectelor ei:

„Junimea
făcându-se cam de râs cu treaba aceasta, o frică grozavă de
acrostihuri a cuprins pe toți membrii ei. De atunci ori ce poezie
vine prin poștă, se examinează mai întâiu daca nu este un
acrostih. Ba unii membri foarte inteligenți, mai ales din Caracudă,
(v. a.) au propus să se examineze de aproape și scrisorile de prosă
ce se trimit redacțiunei, căci — ferească Dumnezeu! — și
aceste ar putea cuprinde acrostihuri perfide și primejdioase!”

_{Foto sus:}_{B.

P. Hasdeu, lingvist, publicist, istoric, director al Arhivelor

Statului, întere 1876-1900 (© Arhivele

Naționale ale României, Col. Documente Fotografice F I 1055)}