Cristian Grosu / Ormuz – rușinoasa problemă globală

De câteva săptămâni, omenirea întreagă își smulge părul din cap în fața ”crizei energetice globale”: un stat – Iran, a blocat strâmtoarea Ormuz, inclusiv ape teritoriale care nu-i aparțin, și pune pe butuci marile economii, dat fiind că pe acolo trece aprovizionarea cu petrol a câtorva mari industrii de pe scena globală.

În timp ce bursele urcă și coboară și lideri de top se întâlnesc pentru a găsi soluții care le frânează economiile naționale, nimeni nu găsește o soluție! Adică Iran face ce vrea, iar marele si puternicul Occident, alături de alte mari puteri economice afectate, e trimis la vestiare.

De ce – vom încerca să explicăm în continuare. Înainte de asta, să privim harta de mai jos:

Războiul din Iran NU este nici numai despre Iran și nici numai despre petrolul iranian: petrolul iranian e doar cel de-al patrulea motiv pentru care SUA s-au alăturat Israelului în atacul asupra Iran.

De ce atacul asupra Iran era esențial pentru stabilitatea lumii occidentale

Așa cum se observă pe hartă, trei sunt motivele atacului asupra Iranului:

1, De zeci de ani, Iranul controlează ”pacea si stabilitatea” în statele sensibilului, incandescentului și explozivului Orient Mijlociu: prin Hezbolah în Liban, prin Hamas în Israel-Palestina, și prin rebelii houthi în Yemen.

Toate celelalte state încă neprinse de flama terorismului de stat prin proxy al Iranului, nu doar că tac acum (în fața agresiunii asupra unei țări musulmane) dar si cer SUA să rezolve odată problema agresivității iraniene. Să nu uităm că atacul Hamas asupra Israel din octombrie 2024 a avut loc înainte de iminenta semnare a tratatului de bună vecinătate dintre Israel și Arabia Saudită. Semnarea n-a mai avut loc, marele plan de pacificare a Orientului Mijlociu prin acordurile Abraham s-a înpotmolit. Dealtfel, dezideratul oficial al regimului teocratic de la Teheran este desființarea, prin orice mijloace, a statului Israel.

Precesul va putea fi reluat abia după anihilarea Iranului.

2, Iranul este ce-l de-al treilea vârf al triunghiului revizionist Rusia-China-Iran, care forțează o nouă ordine globală și care a deschis un alt front la granița dintre Occident și restul lumii: frontul nevăzut, dar efervescent, din Indo-Pacific, acolo unde 3 state revizioniste stau cu rachetele nucleare îndreptate spre SUA: Rusia orientală, China și Coreea de Nord.

Acesta era cel mai bun moment – poate ultimul – în care unul din cei 3 actori putea fi neutralizat. Mai ales că toți cei trei aveau ieșire la zonele sensibile ale lumii: Rusia spre UE, China spre America și Australia, iar Iranul spre Orientul Mijlociu și ”pântecele moale al Europei” – Marea Mediterană. Ar mai lipsi ca si Iranul să devină putere nucleară, iar ecuația securității occidentale s-ar complica de tot.

Momentul ales pentru atac: Rusia e ocupată cu războiul ucrainian, iar China e în plină confuzie creată de politica tarifară a SUA, despre care urmează să se discute la întâlnirea Xi-Trump din 14 mai.

On topic: China tocmai își mai face o mare bază militară în Marea Chinei de Sud.

3, Una din mizele geopolitice ale momentului e împingerea faliei dintre Occident și Asia cât mai departe de granițele occidentale. Neutralizarea Iranului e un pas în îndeplinirea acestui deziderat.

Btw: aici România, și alături de ea celelalte state UE foste comuniste din Est, are noroc: falia de graniță Polonia-România-Turcia-Grecia este împinsă mai spre est, cu Ucraina-Marea Neagră-Turcia-Asia centrală.

Asa cum războiul din Ucraina nu e doar despre Ucraina, așa și războiul din Iran nu e doar numai despre Iran.

Problema: era de așteptat (și, cu siguranță, existau și scenarii care să prevadă asta) ca prețul petrolului să crească odată cu atacarea Iran; întrebarea pentru occidentalii lucizi e dacă aceste efecte negative pe care le simțim azi în economii justifică cele 3 mize de mai sus – dar la asta trebuie să-și răspundă sieși fiecare observator în parte.

4, Petrolul iranian e o mare miză în această ecuație, din două perspective:

Prima, este că Iranul exportă 90% din petrolul său în China, însă, din consumul Chinei el nu reprezintă decât circa 15%. A pune mâna pe robinetul iranian nu scufundă China, dar face preturile pe piața globală, acolo unde petrolul a înlocuit etalonul aur.

Etalonul aur: acesta e marea miză a petrolului iranian. În urmă cu câțiva ani, China a inițiat, împreună cu Rusia și Iran – si sperând și la ajutorul celorlalte state BRICS – înființarea petro-yuanului, ca variantă antioccidentală la petrodolar. Spre deosebire de celelalte state, SUA au pus, odată cu renunțarea la aur, ceva la temelia dolarului: petrolul. Adică fără petrodolar, dolarul nu mai e dolar.

5, Sigur, ar mai putea exista si un al 5-lea motiv pentru atacarea Iranului: masacrul la care regimul teocratic de la Treheran își supune poporul – prin zecile de mii de execuții ale oricărui opozant, fie el civil, om obisnuit sau demnitar politic. Dar putem presupune aici că nici SUA, nici Israel n-ar declanșa un război pentru un popor care nu știe și nu poate să se revolte:

Experiențele cu ”democratizarea” Irakului si a Libiei arată clar că dacă popoarele nu sunt setate cultural pe democrația înțeleasă în sens occidental, totul se afârșește în haos, războaie civile, sau, în cel mai bun caz, prin ascensiunea unor regimuri autocrate corupte si la fel de violente cu popoarele ca si predecesoarele lor.

*

La ora când scriu aceste rânduri, așteptăm în redactie rezoluția ONU privind modul în care poate fi abordată problema blocării strâmtorii Ormuz: în Consiliul de Securitate de,a China si Rusia s-au opus până au obținut  o indulcire a condițiilor de intervenție. Nu stim cum va fi votată rezoluția, dar dacă va fi votată – ce? Și dacă nu va fi votată – ce? De la anexarea Crimeii din 2014, urmată de invadarea Ucrainei în 2022, rezoluțiile ONU rămân doar pe hârtie – dacă nu se respectă care-i problema? Cine ce pățește?

Astfel că, indiferent de decizia ONU, puterile occidentale trebuie să treacă la deblocarea strâmtorii Ormuz, asupra căreia Iranul nu are niciun drept, tocmai pentru a demonstra că au forța de-a rezista șantajului revizioniștilor globali.  

Mai ales că nu suntem la primul ”test”: am mai trecut prin blocarea (prin eșuarea unei nave cu legături cu China) a canalului Suez – când vasele trebuiau să ocolească Africa pentru a ajunge în Europa, am mai avut ”criza containerelor” chinezești, criza cipurilor (care a întârziar industiile de automotive europene în competiția cu cele chinezești), si tocmai avem navele fantomă ale Rusiei pe care le ignoră toată lumea.

Acest test deschide discuția despre alternativa viitoare la actualele rute comerciale globale – unde se petrece un reset asemenea celui din economii – să privim la harta de mai jos:

Odată cu încălzirea globală și cu politica SUA de a-și crea o flotă de spărgătoare de gheață, Arctica va fi un debușeu pentru producția tot mai mare a economiilor asiatice – pentru că acesta va fi secolul producției asiatice, mai intense decât am văzut până acum cu China.

Dar viitorul va fi al celor care – dincolo de producția globală – vor ști să-și asigure securitatea rutelor comerciale și, astfel, și a lanțurilor de producție și distribuție.

Or, ce vedem acum în Ormuz e semnul unei mari slăbiciuni cu care noi, occidentalii,  intrăm în noul desen al lumii.

*

PS: Europa consimte, prin declarația comisarului Kaja Kallas, să întreprindă ceva în chestiunea Ormuz. Era și timpul: impactul pretului petrolului (120 dolari baril) asupra economiei europene e foarte mare, desi, la prețul din 2008 (147 dolari de atunci – circa 200 dolari la valoarea de azi) nimeni nu-și smulgea părul din cap. Între timp, însă, statele UE și-au construit bugetele pe taxarea violentă a energiei, lucru care le duce azi economiile în cap.

PS2: Hărțile sunt luate din numărul 71 al CRONICILOR Curs De Guvernare (exclusiv print), care, din cele 200 de pagini, alocă 25 temei centrale: ”Redesenarea Lumii”.

(Citește și: ””Redesenarea Lumii” – CRONICILE Nr. 71. Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)

***