Tudor Arghezi: „Găsești puține averi a căror origine poate fi publicată”

Ca toți marii scriitori, Tudor Arghezi a fost și un publicist
excepțional. Față de alți colegi de Pantheon literar românesc îl
deosebește însă osîrdia de a scrie zilnic la gazetă în calitate
de colaborator, deși profesia sa de bază era cea de poet.

De aceea, Publicistica lui Arghezi, strînsă de Academie în mai
multe volume, deosebit de cele dinainte de 1989, adică necenzurate,
ne oferă azi o istorie aproape la zi a perioadei interbelice, dar și
un lung șir de considerații de o actualitate acută.

Iată cîteva
exemple.

„Să nu
exagerăm“, tabletă iscălită de Tudor Arghezi în „Bilete de
papagal”, 23 august 1928, porneşte de la evenimentul care a fost
arestarea a doi deputaţi „laolaltă cu alţi vreo zece,
doisprezece prieteni şi funcţionari publici“.

Drept pentru care,
la un anume moment, împins de toanele talentului, publicistul
notează drept efect al evenimentului:

„Oamenii
politici încep în oraşele lor de reşedinţă să-şi piardă
prestigiul şi chiar somnul, la gîndul că puşcăria va fi poate
legată anul acesta de Parlament printr-un coridor subteran direct“.

O stare de spirit –
s-o recunoaştem – posibilă şi-n împrejurările de azi. Seria de
articole „Manual de morală practică“, din Adevărul literar şi artistic, cuprinde, în numărul din 26 august 1928, şi această
concluzie trasă din vremurile politicii alcătuind prezentul
publicistului:

„Epoca e
desigur a deputatului cu nevasta unanimă – şi a diverselor
ipocrizii şi lichele. Un om politic îşi lasă partizanii, pentru
care s-a bătut în piept un număr de ani, ca să fie miluit cu un
minister, compromis şi aruncat din minister afară“.

Cîţi astfel de
„miluiţi“ n-am întîlnit în anii postdecembrişti?

Episodul IV din
„Manual de morală practică” apare în numărul din 2
septembrie 1928 al „Adevărului literar şi artistic”. Prima
parte se ocupă stăruitor de averile suspecte acumulate în România
vremii sale:

„Dacă faci
numărătoarea oamenilor şi averilor, găseşti puţine averi a
căror origine poate să fie publicată“.

Aserţiunea se
potriveşte şi averilor postdecembriste, strînse nu numai în
primii ani de după Căderea comunismului.

Reluînd chestiunea
peste cîteva pasaje, Tudor Arghezi pune în text şi otrava
sarcasmului:

„Dacă ai căuta
să provoci un plebiscit al averilor, puţini posesori ar accepta să
răspundă. Unii vor refuza, tăgăduindu-ţi autoritatea, alţii ar
afecta orgoliul, alţii se vor declara nitzscheeni şi aristocraţi
ai gîndirii. Iată de ce revoluţiile jefuiesc şi incendiază fără
judecată: posesorii puteau să facă din vreme declaraţia lor
vamală“.

Mai multe pentru tine…