Cristian Grosu / Nu încercați asta acasă. Iar ei să nu facă asta

În urmă cu două săptămâni, vicepremierul Tanczos Barna propunea ca România să ceară Comisiei europene o derogare de la calendarul de scădere a deficitului bugetar pe 2027, și să ne permită un deficit tot de peste 6% din PIB.

Argumentele vicepremierului au, însă două componente: una rațională și una irațională la limita iresponsabilității.
Partea rațională constă în nevoia de bani a României de a se pune pe picioare economic, în faptul că în 2027 nu vom mai avea miliardele de euro din PNRR, că investițiile trebuie continuate și terminate ca să-și atingă efectele, și că schimbarea structurii economiei are nevoie de politici economice de sprijin și modelare din partea statului.
Partea irațională a unei astfel de propuneri constă în riscul devastator pe care azi, septembrie 2026, îl reprezintă ieșirea din grafic a scăderii deficitului:

Vicepremierul ignoră pur și simplu adevărul trist în care se află România: anume că nu Comisia Europeană trebuie să ne permită ieșirea din grafic – dacă Bruxellesul ne-ar admite un deficit chiar și de 10% din PIB ar trebui să fim înspăimântați:
permisiunea care contează cu adevărat pentru păstrarea deficitului trebuie să ne-o dea piețele – acolo unde se tranșează dobânzile la care te împrumuți, dobânzi care sunt deja la limita de ”de neplătit”.

Bomba de peste 3-4 luni are fitilul aprins

Întreaga economie și finanță globală stau sub riscul uriaș al bombei care ne așteaptă după alegerile de la mijlocul mandatului din SUA:

Ca exemplu românesc, turbulențele de pe piața financiară de saptamâna trecută au urcat dobânzile la 10 ani ale României la 7,2%, după ce în vară coborâseră – si era socotită o performanță – la 6,9%.

Iată compușii explozivi ai bombei de peste câteva luni:

1, Săptămâna trecută, BCE a crescut dobânda de la 2,25 la 2,5 (după ce anul trecut toată lumea deschisese șampania atunci când scăzuse dobânda și nici nu-și punea problema că ne vom întoarce prea curând la creștere), fapt care va trage dobânzile suverane din zona euro în sus, cu efecte de creștere pe toate piețele legate sub o formă sau alta de euro.

Ba, analiștii se așteaptă chiar la o nouă creștere a dobânzii, în prag de iarnă, pentru că inflația în eurozonă a ajuns la 3,3%, și ne așteaptă o iarnă energetică mai scumpă ca niciodată.

2,  SUA se află în mijlocul unui ciclon: miza geopolitică în Orientului Mijlociu cu Iranul, miza reechilibrării macroeconomice prin scăderea deficitului comercial si întoarcerea acasă a unor industrii, problema energiei și a marșului tehnologic umăr la umăr cu China și stringența geopolitică cu Indopacificul și Arctica.

Toate acestea se decontează acasă, unde economia si inflația trebuie să fie ținute pe radar prin politicine Fed si ale secretarului Trezoreriei.
Acest echilibru e cu foarte mare efort ținut în parametri care să nu producă cutremure, mai ales că lumea privește cu înfrigurare cât de bine seamănă cu o bulă avansul spectaculos pe burse al companiilor AI. Datoria SUA a ajuns în august la peste  40 de trilioane, iar costurile de împrumut se apropie de 5%.

Și dacă SUA se împrumută cu 5%, în condițiile în care industriile tehnologice duduie, iar industriile energetice produc profituri uriașe – la cât se va împrumuta o țară ca România, care nu are în spate o economie productivă și exportatoare rezilientă?

Alegerile midterm din SUA, din noiembrie,  vor fi o bornă: indiferent că vor câștiga democrații – puși întotdeauna pe cheltuieli publice și pe împrumuturi – sau republicanii – care doar prin prestigitații de tot felul mențin echilibrul înainte de alegeri – riscul ca ceva să plesnească în SUA după scrutin sunt uriașe, cu mare presiune pe dolar și cu o forță de contagiune uriașă.

3, Inflația nu dă semne de calmare, sub presiunea reașezării  în geoeconomia momentului a sectorul energetic global.  Asta silește băncile centrale din toată lumea să ridice miza dobânzilor.

Iar faptul că viteza cu care guvernele se îndatorează a crescut la un nivel fără precedent, explică și fuga de obligațiunile suverane (toată lumea vinde, din SUA până în Japonia), ceea ce crește randamentele sub disperarea guvernelor.

Așadar, nu Comisia Europeană trebuie să-i permită României o creștere peste țintă a deficitului bugetar, ci piețele, acolo unde dobânzile pot ajunge de neplătit.

De neplătit? Da:

Datoria României și viitorul

Toată lumea invocă faptul că România nu are de ce să se teamă, avem una din cele mai mici datorii din UE (62% din PIB).

Însă când te uiti la cum e produs acest PIB, la cât de repede crește datoria înainte de-a putea fi absorbită de capacitatea de plată, și la cât costă împrumuturile unei țări care acum 2 ani arunca cu bani împrumutați scump din elicopter,
și la ce va urma peste mai puțin de un an și jumătate, când vom intra în anul electoral 2028 când iar se va arunca cu bani în stânga și în dreapta, îți dai seama de ce România se împrumută atât de scump și de ce agențiile de rating își formulează atât de răspicat suspiciunile:

Din deficitul bugetar de 6,2% din PIB asumat de România în acest an, aproape 3% din PIB dăm pe dobânzile la datoriile vechi (cam cât tot bugetul educației!) – atentie, dobânzi, nu rate, nu ”principalul”, nu ce împrumutăm bani scumpi ca să rostogolim datorii făcute cu bani ieftini:
asta în timp ce dobânzile cresc sub presiunile externe și sub crizele interne de tot felul.

Toate guvernele tremură auzind fitilul sfârâind, și nimeni nu știe cum să-l stingem înainte să ajungă la bombă. Riscul de-a ne juca de-a creșterea deficitului e enorm, mai ales că am ajuns ca jumătate din banii împrumutati să se ducă nu în economie, ci în dobânzi.

Nu încercați asta acasă

Nici nu-i de mirare că, în ciuda declarațiilor pompoase, nu vrea nimeni să fie premier în următorul an:

Da, investițiile începute în România, precum și stimularea schimbării structurii economiei și alinierea la ei resetarea economiei europene, au nevoie de niște miliarde în plus, mai ales că – atentie! – în 2027 nu vom mai avea miliardele care ne-au intrat anul acesta din PNRR:

Eh, unde sunt anii în care împrumutam bune procente din PIB pe care să le băgăm nu în investițiile neterminate azi, ci în mita electorală?

Azi, însă, suntem într-o situație pe care făcătorii noștri de bugete n-au prevăzut-o – dealtfel, finanțiștii noștri și geniile economice din spatele lor își fac socotelile mereu de acasă, fără să știe ce se mai întâmplă în târg, ca și când am naviga într-o lume aseptică, în care crizele sunt excluse:

Situația arată așa – dar, spre deosebire de guverne, care nu lucrează cu banii lor, să nu încercați asta acasă:

Plătiți rate la un apartament, piața imobiliară e în scădere iar apartamentul își pierde din valoare, șeful anunță la firmă că se vor face niște restructurări, iar voi pregătiți o renovare a casei, împrumutându-vă azi la o dobândă pe care o veți afla anul viitor.

E drept, există o mică posibilitate să vă iasă – probabil că așa și judecă guvernul.
Doar că guvernul nu-și riscă banii, casa și familia lui.  Ce credeți: domnii Ciolacu și Ciucă au sărăcit, sau s-au îmbogățit, de când au plecat lăsând în urmă o bombă cu ceas sub țară?

(Citește și: ””A doua tranziție a României”: Au apărut CRONICILE 69. Sumarul, titlurile, autorii”)

***