Istoria serviciilor secrete: Care este cea mai importantă Operațiune în constituirea unei Rețele

Cartea lui Florian Banu, Mihai Caraman – un spion român în
meandrele Războiului Rece, pe care o citesc pentru a-i întocmi
prefeța, descrie pe larg și profesionist cea mai mai importantă
operațiune din constituirea unei rețele:

Recrutarea.

Îmi amitesc de îndată că despre recrutare am mai scris. Cînd,
unde și cum? n-aș putea răspunde. Apelez atunci la motorul de
căutare. Pentru folderul Posibile eseuri scriu la Search
Recrutez. Găsesc ceva într-un eseu despre Daphne Park, șefa
stației MI6 din Congo. Scrisesem un eseu mai mic, izvorît din
cartea lui Gordon Corera, Art of Betrayal: Life and Death in the
British Secret Service (Arta înșelării: Viaţa şi moartea în
Serviciul Secret Britanic), editura Orion, 2011, tradusă
în româneşte, la Litera, în 2014, sub titlul MI6.
Adevăruri şocante despre istoria serviciilor secrete, dedicat
dificultăților recrutării cînd agentul e femeie. Nu acesta e
textul căutat. Trebuie să plec din sala de la BAR. Am rămas
ultimul.

Ajuns acasă, nu departe de bibliotecă, reiau căutarea. Dau peste
textul cu pricina în eseul mai amplu, publicat în Historia,
dar nepublicat în volum, despre asasinarea lui Patrice Lumumba. Îl
decupez și-l reproduc aici. Referirile nu sînt însă la cartea lui
Carera, ci la o altă carte, abundent citată în eseu: Chief of
Station, Congo: A Memoir of 1960-1967, memoriile lui Larry
Devlin, şeful Staţiei CIA din Congo între 1960-1967, publicate în
2007, la PublicAffairs:

„Prin descrierea felului în care îşi creează Reţeaua de
informatori şi agenţi de influenţă (Staţia are ditamai
personalul, alcătuit din ofiţeri trimişi de Centru de urgenţă),
cartea lui Larry Devlin e şi un manual de recrutare a informatorilor
nu numai în cazul CIA, dar şi în cel al oricărui Serviciu Secret
din lume.

Primul pas în recrutare vizează disponibilităţile informative
şi psihice ale celui ales drept ţintă:

«A recruta agenţi nu este, sau n-ar trebui să fie, un proces
grabnic. Procesul începe cu depistarea cuiva care pare să aibă
acces la informaţii de interes pentru Guvernul SUA. Alternativ, el
(sau ea) poate fi recrutat (sau recrutată), deoarece e într-o
poziţie capabilă de a sprijini politicile sau obiectivele
americane. Apoi, vei încerca să-i determini motivaţia, punctul său
de vedere şi opiniile, dacă are probleme – financiare sau de altă
natură –, detalii despre viaţa sa de familie, orice aversiune
personală şi tot aşa.”

Manualele de recrutare invocă cei trei termeni – bani, sex,
putere.

Larry Devlin simte nevoia unei nuanţări:

«Nu există doar un singur fapt care-i motivează pe bărbaţi
sau pe femei să devină spioni. Banii sînt cel mai adesea cheia,
dar sînt şi multe alte motive. Un agent cu care am lucrat într-o
altă ţară a făcut-o datorită convingerilor sale personale. Era
convins că SUA îi salvaseră lui şi soţiei lui vieţile în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cooperarea sa era o
cale de a-şi plăti datoria. El a făcut lucruri extraordinare
pentru noi, dar niciodată n-a acceptat nici măcar un bănuţ. Cînd
luam masa împreună, el insista să plătim nota, pe rînd. Alţii
au cooperat cu noi datorită credinţei că era în interesul lor să
facă aceasta. Ei doreau ca Statele Unite să-i sprijine în a atinge
anumite obiective, de obicei, politice. Dar, bineînţeles, fiecare
individ este diferit astfel că motivaţia trebuie evaluată cu mare
atenţie.»

După ce-ai pus ochii pe un posibil recrut, purcezi la recrutarea
propriu-zisă.

Nici asta nu-i un lucru simplu:

«Dacă decizi că persoana este atît de folos, cît şi de
recrutat, vei încerca să stabileşti o relaţie mai apropiată. Vei
face lucruri pe care crezi că o vor amuza sau interesa pe
respectiva. Dacă îi plac glumele, vei spune glume. Dacă îi face
plăcere să discute despre Literatură sau Economie, vei discuta
despre Literatură sau Economie. Dacă îi place să mănînce şi să
bea, vei bea şi vei cina cu ea. Primii trei paşi – depistarea,
evaluarea şi dezvoltarea – sînt toţi preliminari pasului final
şi crucial: recrutarea. Apoi îi vei pune întrebarea crucială
(vrei să colaborezi cu noi? – n.n.) şi vei spera la un răspuns
afirmativ.

Procesul are multe în comun cu seducţia.»

Larry Devlin abordează şi cazul celui care se oferă el să
colaboreze cu Agenţia.

În argoul CIA i se spune agent walk in.

Unul dintre cei mai buni agenţi ai Staţiei, căruia i se dă
numele de cod Jacques, e trecut de Larry Devlin ca exemplu de
recrutare walk in.

Jacques era un cetăţean belgian, cu sînge european amestecat,
care asistase o Staţie a Agenţiei din Europa.

Cînd s-a decis să meargă în Congo, pentru a se face fermier,
cei de la Staţie i-au spus să ia legătura cu omul CIA din
Leopoldville. Cum însă (era înainte de Independenţă), Congo nu
stîrnea nici un interes Centrului, Jacques a renunţat, pentru a
reveni cu propunerea de colaborare după sosirea lui Larry Devlin.

Prin statutul său de fermier şi nu de reprezentat al unei
companii belgiene, Jacques îşi făcuse multe relaţii în Guvern,
în organizaţia de tineret a partidului lui Kasavubu – ABAKO –,
în Senat.

Cînd îşi oferă serviciile, Jacques invocă în sprijinul
cererii relaţiile sale informative.

E mai mult decît interesant pentru procedurile de recrutare de
către CIA, cum a acţionat Staţia în cazul lui Jacques.

Mai întîi, i s-a verificat urma de pînă în acel moment.
Staţia din Europa i-a confirmat povestea.

A urmat verificarea fiabilităţii:

«Pentru a-i verifica fiabilitatea, l-am pus să întrebe sursele
invocate – membrul Guvernului, preşedintele Senatului, editorul
ziarului de primă importanţă din Leopoldville, despre subiecte
asupra cărora mai aveau deja răspunsurile. În fiecare caz, el a
raportat faptic şi a adus răspunsurile corecte!»”

_{Foto sus:
Mihai
Caraman} 

Mai multe pentru tine…