George Enescu era bijuteria de la Curtea Marucăi Cantacuzino

Pentru Maruca, zisă și Cantacuzino, George Enescu e o bijuterie
care stîrneşte invidia, un căţeluş pe care-l înfăţişează
oaspeţilor ca să-i dea gata. La Palatul Cantacuzino, marele
muzician e pus să cînte pentru oaspeţi în prezenţa soţului
Marucăi, Mihail Cantacuzino.

În
Destăinuiri despre George Enescu, Ilie Kogălniceanu, fiul
Ninetei, n-are nici o îndoială asupra situaţiei umilitoare în
care era pus marele artist: „Toată societatea aleasă care se
perinda la Palatul Cantacuzino ştia în ce calitate era el (G.
Enescu – n.n.) prezent” – scrie Ilie Kogălniceanu.

Şi
mai departe:

„Audiţiile
muzicale de la palatul Cantacuzino erau cunoscute şi se bucurau de
prezenţa numelor sonore ale aristocraţiei româneşti şi chiar
străine. Enescu era «oferit» acestor invitaţi ca artist, dar
nimeni nu ignora legătura sa cu Maruca. Mişu Cantacuzino, prezent
uneori la aceste reuniuni, era primul care cunoştea situaţia, în
care el, desigur, se complăcea; Enescu mărturisea deseori Ninetei
jena lui de a cînta în casa soţului Marucăi, de care avea
oroare”.

L-a
iubit Maruca pe Enescu? Întrebarea, de tip telenovelă, are un
răspuns în atitudinea femeii faţă de ceea ce se pretinde a-i fi
iubit.

Ilie
Kogălniceanu intuieşte exact. Explicabil. E bărbat. O femeie care
iubeşte de-adevăratelea nu-şi pune bărbatul iubit într-o postură
atît de stingheritoare. Autentică dacă ar fi fost, Maruca s-ar fi
întîlnit în taină cu George Enescu. În vanitatea ei nemărginită,
ea nu se dă în lături de la a se înfăţişa drept stăpîna
bijuteriei numite Enescu. Mihail Cantacuzino ar fi putut curma
spectacolul lui Enescu în postura de lăutar la Curtea Marucăi. N-o
făcea, deoarece nu el, ci muzicianul ieşea boţit din întreaga
afacere. Lumea bună ştia că el încălcase primul pactul conjugal.
Lumea bună ştia că el are numeroase amante. Trecînd şi drept om
de lume, el se salva în ochii saloanelor bucureştene prin prezenţa
lui G. Enescu la concertele de la Palatul Cantacuzino.

Că
marele artist satisface din plin vanitatea Marucăi ne-o dovedeşte
obstinaţia cu care femeia, chiar şi după ce-i devine nevastă cu
acte, în decembrie 1937, continuă a-l folosi pe Enescu pentru a
domina viaţa din înalta societate bucureşteană. Apartamentul din
Lahovary e transformat în sală de concerte. Îşi aminteşte Ilie
Kogălniceanu:

„La aceste
întîlniri muzicale, Maruca stabilise anumite reguli care s-au
respectat. Nu se fuma. În pauză, fumătorii se retrăgeau în
vestibulul de lîngă ascensor, avînd însă uşa apartamentului
deschisă. Maruca îşi păstra locul, întinsă pe fotoliul lung, pe
care îl vom regăsi mai tîrziu în salonul din casa mică în
curtea Palatului Cantacuzino. În timpul audienţei era o linişte
perfectă chiar în acele clipe cînd Enescu întrerupea discursul
muzical pentru a face o reclamă partenerilor săi, abia şoptită”.

Prezenţa
la aceste reuniuni depindea în exclusivitate de Maruca:

„În casa lui
Enescu şi a Marucăi erau prezente pentru aceste întîlniri
muzicale circa 15-20 persoane. Unele aveau privilegiul de a se bucura
de invitaţie permanentă. Se cam ştia, de la o săptămînă la
alta, data reuniunii următoare. Se ocolea ziua de marţi, cînd erau
reuniunile de la doamna Irina Procopiu, în casa ei din B-dul Dacia.
Unii erau invitaţi în ambele locuri şi Maruca nu dorea ca Irina
Procopiu să-şi închipuie că-i sînt răpite persoanele care,
desigur, în aceeaşi zi ar fi ales să meargă la Enescu. Ceea ce
dorea Maruca era ca aceste reuniuni muzicale să nu aibă doar
caracterul unor repetiţii pentru recitaluri la Ateneul Român, ci să
fie reuniuni cu programul hotărît deseori de dînsa. În
apartamentul din strada Lahovary nu se afişa programul, aveai
impresia improvizaţiei, ca şi cum s-ar zice: «Ce cîntăm astăzi?»
Uneori se auzea vocea Marucăi la începutul şedinţei: «Pinx, Le
grande Alexandre». Se referea la Sonata pentru pian şi vioară nr.
10 de Beethoven”.

Se
deslușește lesne grija Marucăi de a dovedi că era stăpîna
absolută a lui Enescu. Asemenea unui lăutar, acesta n-avea nici un
cuvînt de spus asupra programului.

Cînta
ceea ce-i propunea nevasta!

La
Muzeul George Enescu din Capitală, amenajat în casa mică din
spatele Palatului Cantacuzino, pe dreapta, cum intri, se află
salonul în care Maruca organiza reuniunile muzicale, continuare a
obiceiului de acum aproape două decenii. În încăperea Marucăi,
cea mai luminoasă şi cea mai spaţioasă „sală de concerte”
se poate vedea şi acum fotoliul de tip şezlong, cu scăunaşul
reazem pentru picioare. Acolo se lungea Maruca, asemenea unui sultan
(şi postura asta spune multe despre nevoia Marucăi de a-i umili pe
cei din jur), conducînd întreaga desfăşurare a programului,
manifestîndu-se activ:

„Lîngă uşa
de intrare, pe stînga, Maruca avea fotoliul ei cu un scăunaş,
reazem pentru picioare. Din acest loc, întinsă, ea putea domina cu
privirea tot salonul. În timpul audiţiilor, Maruca avînd mici
bucăţi de hîrtie, pregătite dinainte, îşi scria pe ele
impresiile şi gîndurile inspirate de muzica pe care o interpreta
Enescu. Aceste bileţele, le trimitea pe rînd, prin persoana cea mai
apropiată de ea, spre o altă persoană pe care o indica pe şoptite,
aşa încît biletul, din mînă-n mînă, ajungea la destinatar.
Primind biletul, de obicei o cucoană, îl citea şi uitîndu-se spre
Maruca, închizînd ochii, zîmbind, dădea din cap afirmativ.
Maruca, încurajată, cu cutia cu bomboane de ciocolată lîngă ea,
băga o bomboană în gură, apoi mai scria un bileţel, care mergea
spre alt destinatar, urmat fireşte, de o bomboană şi aşa mai
departe. Desigur, Maruca voia prin aceste bileţele să-şi impună
prezenţa, să creeze atmosferă.”

Peste
tot unde poposeşte cuplul Enescu, Maruca are drept principală grijă
să-şi asigure Curtea. Verile sînt petrecute la Sinaia, la Vila
„Luminiş”, construită de G. Enescu din banii lui. Aici Maruca
exercită dictatura asupra invitaților.

Un
prim moment: prînzul.

Notează
Ilie Kogălniceanu:

„Persoanele
invitate soseau pentru prînz la ora 13. Era un protocol instituit de
Maruca şi strict aplicat. Cei care locuiau la etajul II, cunoscînd
obiceiurile casei, coborau mai tîrziu. Maruca se culca tîrziu, deci
se trezea tîrziu, nu înainte de ora 11. Lua micul dejun la 12-12.30
şi apărea în salon mai tîrziu. Masa era servită abia în jurul
orei 16!! La «Luminiş» se mînca bine, toate bucatele erau
gustoase. Nu se servea a doua oară din acelaşi fel de mîncare”.

Reuniunile
muzicale strîngeau spectatori de două categorii: cei cazaţi în
vilă şi cei invitaţi. Ca şi la Bucureşti,
totul era ţinut de Maruca sub control.

Aiureala
cu invitaţii, cu sindrofiile avîndu-l drept subiect pe G. Enescu se
continua şi după plecarea din ţară. La Paris, unde trag mîţa de
coadă, soţii Enescu au două locuinţe: o vilă la Bellevue, lîngă
Paris, 20 de minute de mers cu trenul de la Montparnasse şi un
apartament în Rue de Clichy.

Maruca
era neobosită în meşterirea sindrofiilor. Potrivit lui Ilie
Kogălniceanu: „invita multă lume la prînz sau la ceai, în
jurul orei 18. Şi aici se desfăşura aceeaşi viaţă ca la
«Luminiş»”.

După
1951, pe măsură ce boala lui Enescu se agravează, soţii se mută
în Rue de Clichy. E un mic apartament, făcut pentru o viaţă de
mic-burghezi, de cuplul care-şi ajunge sieşi. Lui Enescu i-ar fi
fost suficient. Nu însă şi Marucăi. Ilie Kogălniceanu, care n-o
prea are la inimă pe Prinţesă, sesizează prăpastia de stil de
viaţă dintre cei doi:

„În
casă, în acest mic apartament, erau două stiluri de viaţă.
Maruca primea deseori pe cei care formau «curtea» ei. Nu erau
aceeaşi de la Bucureşti sau Sinaia, dar era acelaşi stil, aceeaşi
imagine de viaţă, aleşi, acceptaţi, pentru că-i cîntau în
strună, rîdeau cu ea, plîngeau cu ea, se ploconeau. Pe de altă
parte, era Enescu. Discreţia în persoană, nu se arăta nimănui,
nu deranja pe nimeni. Cînd mai putea să umble, traversa curtea, şi
ieşind din casă, parcă sfiindu-se să întîlnescă pe cineva. Se
încovoiase şi mai mult în ultimii doi-trei ani, adică după 1951.
Suferea de această boală fără leac, vertebrele deformîndu-se,
coloana se încovoia. S-a putut observa că nu-şi mai încheia haina
sau pardesiul, lăsîndu-le să se deschidă spre a nu accentua talia
şi spatele curbat”.