Femeia sovietică văzută de ziariștii români. 1941: Lipsită de grație ca un hamal. 1946: De o eleganță superioară

Printre alte măsuri luate în cadrul a ceea ce s-a numit Războiul Sfînt, Regimul Antonescian a decis trimiterea pe Frontul de Est, ca angajați ai Secției de presă și propagandă a Marelui Stat Major, a unor reporteri și scriitori care să se documenteze și să publice Reportaje de război.

Unul dintre cei mai de succes reporteri de război a fost Constantin Virgil Gheorghiu, autorul a trei volume dedicate Campaniei din Est: Ard malurile Nistrului, Am luptat în Crimeea și Cu submarinul la Asediul Sevastopolului. Ard malurile Nistrului e rezultatul călătoriei făcute de reporter prin Basarabia și Bucovina pînă la Nistru, în urma Armatei Române care trecuse Prutul la 2 iulie 1941. Subintitulat Mare reportaj de război din teritoriile desrobite, volumul a apărut la editura Naționala Mecu în octombrie 1941, cu o prefață de Tudor Arghezi și a cunoscut pînă la finele anului trei ediții.

Printre obiectivele asumate de reporter se numără și descrierea pentru românii din țară, alături de prăpădul lăsat de sovietici după un an de stăpînire, a sovieticului.

Reproduc mai jos fragmente din textele dedicate femeii sovietice:

Constantin Virgil Gheorghiu, 1941: Aceste femei au obrăznicia, realismul și lipsa de grație pe care o au tăietorii de piatră și hamalii

„În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase, la
răpirea Basarabiei, fără să poată lua nimic, s-a instalat un
ofițer superior. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba
doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o
săptămînă, nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău
să rîdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară, la
plimbare, pe stradă, de braț cu soțul ei, purtînd pantofii
argintii de bal ai doamnei Alexandrescu, cu șosete. Mai tîrziu,
cînd pantofii s-au învechit, nobila coloneleasă îi purta și cînd
se ducea la piață. Spectacolul era într-adevăr neverosimil de
ridicol: să te plimbi pe stradă și să te duci la piață cu
șosete și cu pantofi argintii de bal.

Și cu toate că
rîdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încîntată de
pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atît de ilar e și faptul că
dînsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de
seară, decoltate și lungi pînă în pămînt, ale doamnei
Alexandrescu…

Cazurile acestea
erau extrem de numeroase. Ciorapii femeilor noastre nu au știut să-i
poarte tinerele bolșevice venite din U.R.S.S.., și multă vreme ele
au stat la îndoială dacă aceștia sînt într-adevăr ciorapi sau
nu. Majoritatea dintre ele nu au îndrăznit să-i încalțe. (…)

Cît s-au minunat
apoi bolșevicii de stofele din care erau făcute hainele noastre și
de pînza cămășilor. Li se păreau atît de neobișnuite cămășile
noastre bărbătești, încît le purtau femeile pe stradă, ca pe un
veșmînt de mare gală. Tot aici aflu că cel mai elegant ciorap de
damă, pentru femeile sovietice, era ciorapul negru. Ciorapii din
aceia din care poartă elevele în cursul inferior, la școlile
secundare, dar bineînțeles mai gros, de obicei de lînă.

Părul femeilor
sovietice care veniseră la Chișinău nu fusese atins de mîna
vreunui coafor. Femeile purtau părul lung, retezat deasupra
umerilor. Și-l retezau singure, la oglindă, cu foarfecele.

Se parfumau însă,
toate aceste femei, violent de tare. Parfumul rusesc, făcut din
spirt de nouăzeci de grade, are un miros mai mult de rachiu decît
de parfum. Cochetele femei bolșevice turnau atîta colonie pe cap,
pe haine și pe mîinile lor, încît nici nute puteai apropia de
ele. Mai ales că parfumul acesta era înspăimîntător de prost.
Colonia frizerilor din orașele de provincie constituie pe lîngă el
un articol de mare rafinament.

Pudra era, de
asemenea, foarte prețuită de femeile sovietice. Între pudra
fabricată în U.R.S.S. și între pudra pe care o întrebuințează
femeile la noi nu este însă însă nici o asemănare. Pudra
sovietică seamănă însă perfect cu făină integrală, din care
se face pîinea de calitatea a doua. Toată pudra sovietică este
albă. Alte nuanțe nu are. Și femeile lor așează cîte un strat
gros, din această făină albă, în fiecare zi, pe obraji.

Săpunul este de
două calități. Calitatea superioară, săpun fin, cu care
cochetele sovietice se spală pe obraji, are o compoziție net
inferioară săpunului Pisica sau Cheia, care costă la noi șase lei
și era întrebuințat numai pentru spălatul mîinilor în casele
sărace. Săpunul rusesc care am spus că era, de o calitate
inferioară acestuia, costa însă douăsprezece ruble. Rubla e
socotită de ruși la patruzeci de lei. După o socoteală
elementară, putem vedea că săpunul acesta costa 480 lei bucata.

Dar fiindcă
vorbeam despre femeile sovietice, am cerut gazdelor toate relațiile
în legătură cu ele. Aflu că nici una dintre comunistele venite la
Chișinău – și au fost trimise aici numai comuniste de elită –
nu știa să gătească. Nici prin minte nu i-ar fi trecut unei
bolșevice să-și petreacă vremea la bucătărie, pregătind o
salată sau o supă. Ele mîncau împreună cu soții lor la birt. Nu
făceau acasă nici măcar un ceai. (De cafea nici nu mai vorbim.
Cafeaua este necunoscută aproape în U.R.S.S. Cel puțin în
Basarabia timp de un an, nu a fost întrebuințată decît cafeaua
făcută din orz, ovăz și alte cereale prăjite și măcinate)…

Femeile sovietice
nu-și creșteau nici copii. Noii născuți erau predați leagănelor
și azilurilor de copii.

Dar ce făceau
femeile sovietice toată ziua? întreb eu.

Unele erau
funcționare, muncitoare sau agitatoare. Soțiile ofițerilor și ale
înalților ofițeri ședeau însă toată ziua acasă; citeau
ziarul, fumau și mai beau din cînd în cînd cîte un pahar de
rachiu sau de vin, așteptînd să se facă ora prînzului și să
plece la masă (…)

Una dintre
faptele de care am luat cunoștință și care m-a impresionat este
că femeia sovietică, educată în doctrina comunistă, nu are
absolut nici o asemănare, cît de vagă, cu rusoaicele cunoscute din
literatură. Ele sînt lipsite, totalmente, de sentimentalism și de
feminitate. Aceste femei întrec în rigiditate pe cei mai aspri
masculi. Tot farmecul, tot romantismul și tot misterul femeii slave,
cîntat, iubit și blestemat de poeții tuturor veacurilor, e complet
absent la femeia comunistă. Aceste femei au obrăznicia, realismul
și lipsa de grație pe care o au tăietorii de piatră și hamalii.”

De la această descriere trec cinci ani. Între timp, are loc Lovitura de stat de la 23 august 1944 și dușmanul de moarte de pînă atunci ne devine prieten de o viață. Plecîndu-se de la premisa că tot ce s-a scris în anii interbelici și mai apoi în anii Războiului Sfînt despre realitățile din URSS au fost minciuni propagandistice ordinare, în anii 1945 și 1946, Moscova invită delegații de intelectuali pentru a se convinge la fața locului de Adevărul adevărat despre Uniunea Sovietică și, evident, la întoarcerea în țară, de a scrie și conferința pentru poporul român în legătură cu aceste adevăruri.

Cea mai spectaculoasă delegație a fost cea alcătuită din ziariști, scriitori și directori de la principalele ziare bucureștene care a vizitat Uniunea Sovietică între 2- 19 noiembrie 1946. Toți membrii delegației au scris seriale în ziarele la care colaborau sau pe care le conduceau, seriale transformate de ei ulterior în cărți. Printre cei care și-a transformat serialul în carte se numără și George Călinescu, directorul ziarului Națiunea. La finele lui 1946, el își publică impresiile în serial sub titlul Kiev- Moscova- Leningrad, în ziarul Națiunea. Sub același titlu volumul apare în 1949. Printre altele scriitorul și publicistul se ocupă și de portretul femeii sovietice. La fel ca un alt scriitor și publicist, Constantin Virgil Gheorghiu, în 1941.

Iată cum îi apare lui George Călinescu femeia sovietică în 1946:

George Călinescu, 1946: Femeia sovietică e de o eleganță
superioară

„Este femeia
sovietică elegantă? m-a întrebat o doamnă. Chestiunea este
instructivă și dezvăluie o mefiență. Am fost mereu atent în
U.R.S.S. asupra acestei importante laturi care indică felul unei
civilizații, privit de neinițiații în unele subtilități de
estetică socială cu o mină intrigată. La banchetul oferit de
Voks, am ținut să răspund afirmativ întrebării de mai sus,
explicînd și de ce. Pe fețele unora din colegii mei români am
întrezărit un proces de panică, de altfel ca întotdeauna
neîndreptățit întrucît mă privește, fiindcă sînt «un buon
nocchiere». Nu mai puțin însă am crezut de cuviință a nu
insista asupra unei materii reclamînd conferința și cartea. Voi
insista acum. Unii prieteni sovietici cred că au avut sentimentul
amabil că exagerez din politețe și am descoperit stînd de vorbă
cu niște tinere inteligente că-și fac unele iluzii, la rîndu-le,
asupra artei somptuare române. Este cazul de a pune lucrurile la
punct.

Țara cu atîtea
colonade, cu atîtea candelabre, cu teatre așa ornate, țara care a
dat o eroină de roman ca Ana Karenina produce, e de la sine înțeles,
un nivel de eleganță superioară. Eroarea noastră este de a crede
că eleganța rezultă numai din veșmînt, cînd în realitate ea
pornește din distincția personală. Intelectualitatea mai frecventă
la femeia rusă, fie și sub forma nebuloasă a unei pasiuni
ideologice, are ca rezultantă o ținută supravegheată. Am văzut
femei simple, nici una cu uitătură vulgară. (…)

Întîia oară la
Kiev, femeile mi s-au părut îmbrăcate uniform și fără alegere.
Era ger și zi de lucru și multe umblau îmbrobodite. A doua oară,
fiind și Duminică, am avut o imagine schimbată. În U.R.S.S. nu mi
s-a părut că prosperă coafura arhitectonică și ondulația
permanentă. Femeile tinere își împart părul în trei zone, una
mediană pe care o dau peste cap și două laterale, pe care le
aruncă peste urechi sau le unesc prin două împletituri subțiri
peste creștet. Coafură juvenilă școlărească, și la prima
impresie demodată. Eroare! Deschid cîteva jurnale franțuzești și
descopăr că la Paris e foarte la modă acest soi de pieptănătură.
Seara în drum spre teatru, femeile își pun pe cap un fichu, ca
pretutindeni. Fetele își tricotează un capuchon de lînă albă.
Pălăriile sînt incerte, ca și la noi, există destul fetru și am
reținut un compromis negru între turban și beretă, cu totul
timid. În picioare fetele în deosebi pun șosete scurte peste
ciorapi. Îmbrăcămintea feminină e tributară materialelor. Se văd
de toate: rochii de stofă, taiouri, bluze, rochii de mătase sau
dantelă cu destinație mai festivă. Femeile abile studiază o
simplificație, o anume linie, punînd-o în valoare cu o broșă, cu
un lorgon bine ținut în mînă. Într-un magazin o doamnă bătrînă
și petulantă era înfășurată într-o pelerină largă de
culoarea muștarului și agita un manșon de blană cu foarte
elegantă «miză». Bătrînele doamne au un aer subtil și monden,
am avut în față și unele epave. Numărul cel mare de spectatori
la teatre împiedică impresia unitară, cu toate astea prin selecție
s-ar scoate un număr de femei de o discreție vestimentară
desăvîrșită, superioară cu mult toaletei pretențioase în jurul
unei figuri triviale. Ceea ce lipsește deocamdată în Uniunea
Sovietică este «la haute couture», deși se intenționează
promovarea unei mode rusești. Fantezia, excentricitatea, preocuparea
de inedit și efect, proprii femeii franceze, nu se văd aici. Nu am
avut sentimentul că o femeie ține să șocheze pe semenii săi, să
fie o «incroyable». Nu e nici un motiv să se presupună că acest
instict feminin nu-și va lua dezvoltarea normală. Acum eleganța
feminină sovietică stă pe două principii: moderația și
elementul imponderabil.

Mantourile, puțin
folosite, sînt sau pe talie sau cloșate cu o cută sau două la
spate, sau de un volum lipsit de precisiuni. Dar sînt blănurile
care, cu o croială discretă, dau ținută. În special pielea de
leopard sau de o imitație în sensul acesta cade foarte bine,
combinată cu un capușon și cu șoșoni. Numărul de femei astfel
îmbrăcate și de o prezență fină sînt așa de numeroase pe
străzi, încît izolate mental de restul trecătorilor ar da un grup
foarte elegant. Ucraina exalta costumul național și sub taiorul
unei doamen se vedea o bluză brodată. Un bărbat de asemenea avea
sub sacou o cămașă națională. O revistă propunea chiar o rochie
de seară cu cămașă de crêpe-georgette alb adunată la gît,
model pe care într-o variantă îl și purta o doamnă la recepția
diplomatică. Însă, America a fost de mult descoperită, și
jurnalele franțuzești, mereu cu pretext popular, recomandă o
astfel de rochie de seară. Așa dar, moda sovietică nu este,
teoretic, solitară.”

Avem mai sus două portrete ale femeii sovietice net diferite. Amîndouă au fost făcute de către scriitori. Amîndouă sunt urmarea unei călătorii oficiale. Amîndouă pretind că sunt adevărate.

Nu pot fi însă amîndouă adevărate.

Le desparte o distanță ca de la cer la pămînt.

Dvs care dintre cele două credeți că e portretul adevărat al femeii sovietice sau măcar mai apropiat de adevăr?

_{Foto sus: Femei înrolate în Armata Roșie, în timpul celui de-al Doielea Război Mondial (fotografie de V. Krasutskiy, © RIA Novosti archive / Wikimedia Commons)}

Mai multe pentru tine…