Emil Racoviță, în aventura cercetării Patagoniei

Niciun
minut nu trebuie pierdut, totul pentru știință, explorare,
cunoaștere. Cam
așa trebuie să fi judecat Emil Racoviță după ce Belgica
a ajuns la Rio de Janeiro, căci, preocupat să folosească timpul în
cel mai judicios mod posibil, cercetătorul român s-a despărțit
vremelnic de vas, în dorința de a întreprinde studii naturalistice
în ținuturile din sudul extrem al Americii.

Misive
către părinți de pe Oravia
și din pampas

Astfel,
la 29 octombrie 1897, el avea să trimită iubiților săi părinți,
de pe vasul Oravia,
următoarea
scrisoare: „Belgica
nu merge repede, e singurul ei cusur; m-am înțeles dar cu
comandantul să plec înainte cu vaporul Oravia spre Punta Arenas.
Sosesc acolo pe la 4 sau 5 noiembrie, iar Belgica abea pe 25 sau 26
ale aceleiași luni. Dispun dar de vreo 25 de zile (căci Belgica nu
pleacă din Punta Arenas decât la 30 ale lunii). Acele 25 de zile ce
aș fi petrecut plimbându-mă pe podul bastimentului nostru le voi
petrece la Punta Arenas adunând animale și călătorind. Sunt încă
multe lucruri de făcut în strâmtoarea lui Magellan”.

Pe
2 noiembrie 1897, el va trimite părinților a doua scrisoare, în
care descrie ce anume i-a facilitat acest aranjament: „Ascultați
ce noroc am: am făcut cunoștință pe vapor cu don Francesco
Moreno. Nu înțelegeți, nu e așa? Iată, vă explic. Acel domn,
director al Muzeului (n.n.
de Istorie Naturală)
din La Plata, e numit președinte al comisiunii argentiniene de
delimitare (n.n.
a frontierei) dintre
Chile și Argentina. Se duce să lucreze tocmai la Punta Arenas și
înăuntrul Țării, și la început face o călătorie de două
săptămâni în Sierra (n.n.
o parte muntoasă a țării). În
loc dar de a fi nevoit să-mi organizez o expediție, mă alipesc
simplu de aceea a D-lui Moreno, căci nu mai e nevoie să vă spun că
acel om de treabă s-a pus cu totul la dispoziția mea”.

„Ce
viață totdeauna frumoasă și liberă”

Pe 5
noiembrie 1897, datorită prieteniei legate spontan între cei doi, o
caravană părăsea Punta Arenas spre întinsele pampas, una
alcătuită din șase oameni: Moreno, ajutorul său (geologul Rudolf
Hauchtal), Racoviță, un ghid localnic (Ardou) și doi peoni, care
aveau grijă de cei 15 cai pe care erau încărcate bagajele.

Timp
de trei săptămâni, acești oameni au traversat pampasul până la
poalele Anzilor Cordilieri, Racoviță neezitând să le
împărtășească părinților noi impresii: „Sunt
încântat de excursiunea mea, țara e splendidă, clima e aceeași
în acest moment ca în luna septembrie la noi. Pampas, pășunile,
sunt pline de oi, de vite mari, de cai. Pădurile sunt minunate, cu
copacii lor enormi, crescuți fără regulă. Estancias, fermele,
sunt destul de numeroase, în mijlocie câte una la 5 sau 6 ore de
galop. Am străbătut cu dl Moreno regiuni încă nelocuite. Vreo
zece zile am trăit în aer liber, oprindu-ne pentru a găti mâncarea
pe lângă un foc de ramuri și dormind în pampas sau pădure. Ce
viață totdeauna frumoasă și liberă. Plecam pe la 6 ore
dimineața, străbăteam pampas care se întind de nu le mai vezi
sfârșitul, locuite de guanaco (n.n.
o specie de lamă),
de cerbi, de cai sălbatici, de păsări nenumărate, pe lacuri și
bălți, sau păduri uriașe cu papagali, păsări-muște, tot felul
de zburătoare. Pe la 11 ne opream o jumătate de ceas pentru a
îmbuca ceva și apoi încălecam din nou până la 6 seara.
Aprindeam foc, deșelam caii, luam de pe catâri desagii cu merinde
și în curând fierbea ciorba în cazane, ciozvârte de miel se
frigeau; într-un ceas, masa era gata. Puchero – o ciorbă de carne
de oaie cu ceapă și orez – era turnată în farfurii, assado;
friptura de miel răspândea un miros plăcut și borcanul de
dulceață aștepta bunăvoința comesenilor… După cafea,
așterneam de culcare, blăni de oaie ne serveau de saltea, șeaua de
perină, iar cerul austral de polog; vă asigur că nu ne rămânea
multă vreme pentru a visa”.

Călătoria,
redată amănunţit în jurnal

În
jurnalul ținut și sintetizat în lucrarea Spre
Sud. Prin Patagonia și spre Polul Sud,
Racoviță, inegalabil epistolar, va descrie impresii și experiențe
cu o regularitate aproape zilnică.

Despre
prima zi, 5 noiembrie: „Drumul,
cu pământ negru și afânat, care ne poartă prin păduri și
șesuri, dă acestei regiuni o asemănare extraordinară cu un peisaj
românesc”.

Despre
un anumit obicei: „Un
peon trece pe lângă noi într-un galop nebun. Moreno mă lămurește
că acesta este modul «obișnuit» de a călări în Patagonia”.

Râul Sedger din Patagonia și pădurea ce-l înconjura. Desen de Evremond de Berard (© Getty Images)

Despre
o
experiență cu animale: „Un
zgomot ciudat mă trezește din picoteală. Auzim, nu departe de noi,
stridente țipete desperate și apoi un fel de miorlăit fioros
străbate penumbrele. Adou înfige adânc pintenii în burta
bălanului și o ia spre dreapta într-un galop vijelios,
smulgându-și arma de la oblânc. Îl urmez îndată. Răsună o
detunătură. Am ajuns la fața locului cu întârziere, căci Ardou
îmi prezintă, ridicând de coadă, o splendidă pisică sălbatică
de culoare brun-argintie, pe spate cu dungi și pe picioare cu inele
brun-roșcate. Este o Felis pajeros, pisica pampaselor, care tocmai
sugrumase un soi de sitar. Animalul e mai mare decât o pisică
domestică și Moreno afirmă că ea trăiește în mare număr,
peste tot, în pampas”.

Ajunși
la un han: „După
acest mic divertisment ajungem la hanul Cobeza del Mar, la miezul
nopții. Patronul, un englez, ne deschide după ce tragem un foc de
pușcă, în lipsă de clopoțel sau sonerie. Bucuros de oaspeți, ne
așterne o masă copioasă, pe care, cu tot regretul, n-o pot savura,
căci oboseala mă doboară, deși nu am călărit după «moda»
patagoneză. Mă culc cu geamul deschis, căci salteaua mea e cam
mucegăită. Liniștea stepei este extraordinară. O tulbură numai
păsările de apă din mlaștini. Șoimii și ulii săgetau
înălțimile în zbor rotat”.

„Cârdul
se desprinde de ape, ca un nor de petale trandafirii spulberat în
văzduh”

Pe
6 noiembrie:
„Noaptea
este splendidă. Miriade de stele sclipesc pe bolta înaltă și
vânătă. Un vânt subțire adie ușor, aducând de departe
misterioasele zvonuri ale stepei. Când flăcările de-abia mai
pâlpâie, îmi pregătesc culcușul sub o tufă, așternându-mi din
păturile calului și din poncho un pat pe pământul gol. Învelit
în blana de guanaco (lamă),
îmi e chiar prea cald să pot dormi”.

Ziua
de 7 noiembrie:
„Vremea
se deschide cu încetul, dar vântul ne silește să călărim cu
capul în piept. Traversăm un pârâu rapid și sinuos pe o vale de
verde crud, apoi luăm pieptiș câteva coline pe creasta cărora
străjuiesc mari blocuri eratice, mărturie mută a ghețarilor ce
stăpâneau odată pe aceste meleaguri”.

Despre
pasărea flamingo: „Ne
continuăm drumul trecând pe lângă estancia Saunders și ajungem
pe țărmul unei lagune cu ape argiloase, numită Lago Blanco. O
imensă populație păsărească mișună prin apele joase și pe
țărm: gâște și rațe sălbatice, goelanzi și pescăruși în
număr de mii și mii. Traversăm un istm care separă lacul de o
altă lagună, populată de cârduri imense de flamingos. Siluetele
înalte și delicate ale acestor păsări cu picioare subțiri și
lungi, cu gâtul suplu, curbat în linii elegante, cu penajul de un
trandafiriu pastel și cu vârful aripilor purpuriu, oferă o
priveliște încântătoare, a cărei finețe n-ar putea s-o redea
decât pensula măiastră a unui pictor japonez. Sensibile la cel mai
mic zgomot, păsările ne simt de departe și sute de capete se
întorc deodată către noi, apoi gâturile se întind, aripile se
desfășoară și cârdul se desprinde de ape, ca un nor de petale
trandafirii spulberat în văzduh. N-am văzut nicicând un spectacol
mai sublim ca zborul acestor păsări diafane pe fondul albastrului
de smalț al zării senine, boltită deasupra piscurilor înzăpezite
ale Anzilor”.

„Basmul
cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia”

Despre
experiența cu o vulpe: „Moreno
mă așteaptă și-mi făcu semn să-mi frânez calul, atrăgându-mi
atenția asupra unei scene, de astă dată amuzantă. O vulpe,
probabil Canis griseus, se silește, foarte preocupată, să spargă
un ou de gâscă. Descalec și găsesc cuibul, un fel de gropiță în
pământ, căptușită cu pene cenușii. Cele șase ouă risipite pe
afară le-am adunat sub nasul coanei vulpi, care mă privea
nemulțumită, dar liniștită, șezând cuminte pe coadă la 15 pași
de mine. Moreno mi-a explicat că vulpile rostogolesc ouăle printre
pietre și astfel reușesc să le spargă. Deci, trebuie să constat
că basmul cu vulpea șireată nu se dezminte nici în Patagonia”.

Despre
un călăreț semeț și marțial, întâlnit pe drum pe 9 noiembrie:
„Calul
necunoscutului ne-a atras atenția numaidecât prin frumusețea lui
excepțională. Nu mai puțin interesantă era figura călărețului.
Era un bărbat bine făcut, brun, cu barba ascuțită, care se ținea
în șa cu o ținută marțială de general mexican. Bănuiam în el
un «estanciero» bine situat. Și nu m-am înșelat, căci mister
Molesworth era stăpânul exclusiv a mii de oi, a sute de cornute și
de cai, având în afară de aceasta și funcția onorifică de
comisar al pampasului pentru guvernământul de Santa Cruz. Văzut
mai de aproape, seniorul apărea mai puțin interesant, căci duhnea
a băutură și vorbea o spaniolă foarte afectată. Avea, în
schimb, o casă excelentă din piatră acoperită cu tablă ondulată,
la confluența lui Rio Gallegos cu Rio Rubio, pe care l-am trecut
prin vad. Casa, ca și omul, foarte frumoasă la exterior și
mobilier, era tot atât de răvășită pe dinăuntru ca și stăpânul
însuși”.

„Gâște,
lișițe, rațe au intrat unele în colecția mea științifică,
altele în cazanul cu ciorbă”

Mostră
de umor pe 11 noiembrie: „Înaintam
poticnindu-ne la fiecare pas, ținând de căpăstru caii ce se
smuceau înspăimântați, rupând sub ei pământul în gropi
adânci. Cu această ocazie făcui cunoștință cu nenumărați
sfinți ai calendarului catolic, pe care tovarășii mei creoli și
spanioli îi pomeneau cu ardoare, însă fără smerenia lor
proverbială. Ardou, care lucrase la estancia unei misiuni, cred că
nu a omis pe niciunul. Singurul sfânt ortodox invocat atunci a fost
cel pomenit de mine, cu toată evlavia, în momentul când m-am văzut
din nou în șa. Gâște, lișițe, rațe au intrat unele în
colecția mea științifică, altele în cazanul cu ciorbă și,
chiar fără să fiu în clar cu speciile la care aparțineau, le-am
găsit foarte gustoase”.

Observație
sociologică pe 14 noiembrie: „Ne
întâlnim cu lavaderos, cei care spălau aur la poalele muntelui
Baguales, căci Patagonia devenise un dorado al aventurierilor,
recrutați de pretutindeni, din cele mai decăzute specimene ale
societății umane, ce căutau aici, adesea în van, o îmbogățire
rapidă și fără prea multă bătaie de cap. O întâlnire cu
acești «desperados» este în orice caz mai de temut decât una cu
triburile indiene, mă asigură Moreno, căci, negăsind aurul pe
care îl căutau, existența lor mizerabilă îi silește să
utilizeze pistolul fără prea multă ezitare”.

„Peonii
noștri creoli mă asigură că bufnițele sunt reprezentanți ai
diavolului pe pământ”

Pe
15 noiembrie 1897, Racoviță ajunge în Golful Ultima Esperanza,
proiectul fiind acela de a se îmbarca pe vasul Azopardo,
care urma să-i înlesnească revenirea în strâmtoarea Magellan,
adică locul de întâlnire cu Belgica.

Numai
că – iar consecințele vor fi pozitive – vaporul a întârziat,
Racoviță consemnând: „Deocamdată,
un singur vas chilian ancorează în port. Cercetez împrejurimea.
Observ un condor, probabil Cathartes aura, ce se rotește deasupra
mea. Colectez nevertebrate terestre și acvatice”.

Patagonia, cu râurile și versanții ei înzăpeziți, era un teritoriu mai puțin cercetat

Așa
că, dacă astrele s-au aliniat în sens pozitiv, optica sa fiind de
a nu rata nicio oportunitate de cercetare, Racoviță a decis să
profite de întârziere și s-o transforme din inconvenient în
beneficiu. A întreprins, deci, mai multe excursii, notând în
jurnal: „Azi
după-masă am fost să vizităm o peșteră. Călărim timp de două
ore printr-o regiune bântuită de foc. Iarba și copacii carbonizați
au un aspect dezolant. Peștera se află la picioarele unei faleze
imense de stâncă, în care se cască uriașă și întunecată o
intrare largă de 75 m și înaltă de 35 m. Cu emoție pătrund sub
bolta acestei lumi, probabil nicicând umblată de om. Dar speranțele
mele rămân nesatisfăcute, căci după un traseu de 250 m, grota
devine impenetrabilă. Nici concrețiunile calcaroase nu sunt prea
deosebite. În schimb, în adâncul grotei, pe o stalagmită,
tronează tăcută, în beznă, o bufniță albă cu benzi brune pe
aripi. Tabloul este impresionant, căci lămpile noastre aprind
fosforescențe galbene în ochii ficși ai păsării, care iau un
aspect cu adevărat înfricoșător. Peonii noștri creoli nu
întârzie să-și facă câteva cruci și mă asigură că bufnițele
sunt reprezentanți ai diavolului pe pământ și că aceste păsări
au fost surprinse bând uleiul din candelele agățate sub icoanele
sfinților”.

Vaporul
nu va sosi nici în a cincea zi, așa că, pe 20 noiembrie 1897,
Racoviță a decis să plece spre Punta Arenas călare (împreună cu
Alvarez și cu peonul său, Baltazar), întreaga colecție de plante
și de animale, adunată în zece zile de drumeție, urmând să fie
încărcată pe un vas care urma s-o aducă la Punta Arenas. A
încărcat rodul trudei sale, numai că totul se va duce pe apa
sâmbetei, pentru simplul motiv că întreaga încărcătură
științifică va cădea pradă șobolanilor. Cei care vor afecta,
peste luni de zile, viața oamenilor de pe Belgica.

Tehuelche,
„distruși
fără cruțare de către cuceritori, bineînțeles în numele
civilizației”

Racoviță
pleca, aşadar, spre Punta Arenas, dar pe un alt traseu decât cel pe
care venise, ajungând după patru zile și constatând că Belgica
tot nu-și făcuse apariția. Astfel încât, după două zile, va
insera în jurnal observațiile sale de multe zile asupra lui Ardou,
„un
gaucho de cea mai pură speță, pe care l-am studiat tot timpul
călătoriei mele. Un gaucho la prima întâlnire cu un străin este
taciturn și închistat în propria-i demnitate. Nu suferă să i se
vorbească răstit, dar la vorba domoală acționează fără
șovăire. El poate suporta insulta în tăcere, însă din acel
moment, ideea răzbunării îl stăpânește. O jignire mai gravă
are asupra lui efectul cârpei roșii fluturată în fața unui taur
și răspunde prompt și la fața locului cu tăișul periculos al
macetei. Vocea lui e dulce și joasă. Trăsăturile și ochii îi
sunt de o remarcabilă rigiditate și este măsurat în gesturi. Însă
sub această mască liniștită mocnește un vulcan gata oricând să
erupă. Este în caracterul lui un amestec bizar de ură și
devotament, de generozitate și sobrietate. El servește cu
sinceritate pe cel pe care îl iubește, sinceritate cu atât mai
admirabilă cu cât este dezinteresată. Acest fiu al naturii
ignorează valoarea banului, pe care îl disprețuiește. Este însă
în stare să ucidă dacă i se refuză un singur pesos din
drepturile lui. Pe această lume, gauchos sunt oamenii cu care este
cel mai ușor să trăiești în pace și înțelegere, dacă nu le
jignești mândria care-i caracterizează”.

Golful St. Nicolas, Patagonia, la mijlocul secolului al XIX-lea. Desen de Evremond de Berard

În
aceeași zi, povestește Racoviță, „am
ocazia să studiez mai de aproape și câțiva din străvechii
stăpâni ai noului continent, o familie de «indios» din tribul
Tehuelche, care mai populează sporadic Patagonia sudică. Ei s-au
pripășit la Bouvallot după o mare secetă care i-a coborât din
înălțimea ascunzișurilor lor din munți. Mi-am dat seama că
afirmațiile primilor navigatori care-i întâlniseră sunt de
domeniul fanteziei. Patagonia nu este, așa cum se credea, «Terra
geantes», Tehuelche nu sunt niște uriași înspăimântători. Ce e
drept, înălțimea bărbaților depășește întotdeauna media de
1,70 m, ceea ce este totuși remarcabil, mai ales când ai în față
un grup mai numeros. Departe de a fi roșie, pielea lor este de
culoare măslinie. Capul masiv, fața lată, trupul bine legat indică
virilitate și forță. Ei nu mai poartă nici pieile de guanaco, cu
care se înfășoară de obicei, și din costumul lor mai păstrează
doar curelușa de piele din jurul capului, ce le fixează părul cu
fir gros și negru. Neamul lor e pe cale de dispariție prin
amestecul lor cu albii, dar în special din cauză că au fost
distruși fără cruțare de către cuceritori, bineînțeles în
numele civilizației”.

Pe
Insula Dawson: întâlnirea cu onaşii, descrişi în amănunt

La
26 noiembrie 1897, Racoviţă pornește spre Port Famine, pe țărmul
nordic al Strâmtorii Magellan, revenind la Punta Arenas pe 30
noiembrie, unde, în sfârșit, se va reuni cu Belgica,
de-abia sosită și pregătită să ancoreze acolo timp de două
săptămâni.

Redundantă
afirmația că Racoviță a profitat din plin (și) de acest interval
de timp, îmbarcându-se, împreună cu Arctowski și Cook, pe vasul
chilian Toro,
aflat
în voiaj spre Insula Dawson. De ce tocmai acolo sau încolo? Simplu:
Racoviță nu concepea să nu-și refacă acea colecție distrusă de
șobolani cu puține zile mai devreme. Omul nostru de știință va
consemna în jurnal: „Vineri,
10 dec. 1897. La ora 1 noaptea plecăm. Descrierea lui Toro.
Căpitanul cel gras și setea lui continuă. Mă culc în cabina
(murdară, oh, cât de murdară) a mecanicului. Pe noptieră, mare
carafă cu vin. Pe masa bădăranului, vin și alcool. Primul mecanic
tot timpul beat”.

Punta Arenas, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Desen de Evremond de Berard

Chiar
și-așa, oamenii vor ajunge la destinație, constatând că pe
Insula Dawson exista o colonie de indieni, în majoritatea lor Onași,
aflată sub „îngrijirea” unuia dintre acele grupuri de misionari
iezuiți care veniseră în scopuri „civilizatoare”, dar care,
așa cum sublinia Racoviță, „exploatează
pădurile, oile și pe indieni”.
Românul reușește să se apropie de ei și să efectueze observații
antropometrice, întocmind, totodată, un mic dicționar al limbii
onașe și surprinzând o mulțime de amănunte din traiul
băștinașilor:

…
„Acum vin singuri la sediul misiunii, chemați de familiile deja
stabilite sau împinși de foame. Călugării au primit indieni de la
guvernul chilian, care le-a luat tot ce a putut și i-a adus în
colonie”.

…
„Toți sunt timizi, stânjeniți de mâinile lor și părând tot
timpul cuprinși de rușine și de frică. Nu răspund atunci când
sunt întrebați pentru prima dată. Și râd căscându-și gura,
dar în liniște. Între ei sunt mai degrabă veseli și guralivi”.

…
„Femeile au același fel de a fi, dar râsul lor este mai gălăgios
și mai perlat…
Indianul, bărbat și femeie, este foarte
voluntar și încăpățânat, dar sunt în general blânzi: oamenii
din aceeași rasă nu se bat decât rareori între ei, dar o fac
adesea cu Alacalufii, dușmanii lor fățiși”.

…
„Aproape toți cei de aici sunt bolnavi – tuberculoză și
sifilis transmis sau ereditar… Mor între 40 și 45 de ani și un
om mai în vârstă este o raritate extremă. În casă aici, fac un
foc în mijloc și nu își fac drept mobile decât micile coșuri
împletite în care își păstrează vânatul, arcul, tolba din
piele de focă, săgețile cu vârf de sticlă sau din os de guanaco
și cu coadă din lemn de laur și cratița pe care le-a dat-o
misiunea, împreună cu o lingură”.

…
„Când sunt nou-veniți, nu vor să păstreze ușile și nu intră
în casă decât după ce le-au scos. După un timp, acceptă ușile
și se servesc de ele”.

…
„Nou-veniții nu folosesc în exclusivitate casele. Își
construiesc un toldo (cort),
adăpost semicircular făcut din țăruși de lemn fixați în
pământ, între care pun ramuri de copaci și cârpe sau piei.
Adăpostul nu depășește înălțimea omului așezat și slujește
mai degrabă pentru a împiedica vântul să stingă focul care se
află în centrul semicercului”.

…
„Stau în jurul focului așezați pe vine și înveliți în
pelerinele lor făcute din piele de guanaco sau de vulpe”.

…
„Vânează guanacii în grupuri. După ce au descoperit cărarea
obișnuită a guanacilor, pândesc pe drum în mici gropi pe care le
fac în acest scop. Hăitașii sperie vânatul pe care vânătorii îl
omoară cu săgeți sau îl prind cu mâna din fugă”.

…
„Toți sunt cuprinși de nostalgia vieții libere. Părăsesc
adesea misiunea, mai ales în timpul verii, pentru a duce o viață
sălbatică. Își construiesc o barcă de lemn și navighează prin
canale. Iarna se întorc de obicei mânați de foame”.

…
„Sunt extrem de îndemânatici în mânuirea arcului. Un tânăr,
de la 30 de metri, nimerește un stâlp pătrat de 10 cm și, cu
toate că săgeata nu are vârf, ea lasă o gaură regulată de 2 cm,
făcând să sară așchii”.

La
14 decembrie 1897, escala Belgicăi
la Punta Arenas avea să se încheie, iar Racoviță adunase atât de
mult material reprezentând flora și fauna regiunii şi izbutind s-o
înlocuiască pe cea mâncată de șobolani. Și consemna: „Patul
meu este atât de încărcat, încât mă culc afară”.

Aventura
putea să continue.

De
fapt, se afla abia la început.

Acest text este un fragment din articolul „Emil Racoviţă, o carieră extraordinară”, publicat în numărul
45 al Revistei Historia Special (revista:special/45) este disponibil la toate punctele de
distribuție a presei, în perioada 18 decembrie 2023 – 25 martie
2024, și în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!

_{Băștinașii din Patagonia, la mijlocul secolului al XIX-lea (© Getty Images)}