Câți români trăiau în America de Nord în urmă cu un secol?

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX,
mulți români din ținuturile aflate sub stăpânirea austro-ungară
(Transilvania, Bucovina și Banat) au ales emigreze în America.

În septembrie 1928, revista Convorbiri Literare scria că numărul
românilor din America se ridica la aproximativ 300.000 de persoane.

„Românii din
America de Nord sunt cam vreo trei sute de mii, din care vreo 230.000
în Statele Unite și vreo 70.000 în Canada. Este deci țara unde
avem cei mai mulți resortisanți de-ai noștri. Statisticile însă
nu pot fi decât foarte aproximative, deoarece cea mai mare parte din
ei sunt stabiliți cam din 1900, fugind din Ardealul asuprit spre
patria libertății, și au fost deci înscriși ca supuși unguri,
cerând mai în urmă cetățenia americană. Foarte puțini sunt din
Vechiul Regat, mai mulți din Macedonia și aceștia și-au
manifestat din timpul războiului cu tărie sentimentele românești.

Cauzele emigrării
au fost asprimea, lipsa de pământ, care era acaparat de magnații
unguri, și nevoia de bani, iar autoritățile maghiare eliberau cu o
ușurință voioasă pașapoartele românilor din Ardeal. Dintre cei
care și-au încercat norocul în Canada, cei dintâi sosiți au
putut obține pământuri bine așezate în apropierea căilor ferate
și după multă trudă și muncă au ajuns a-și înjgheba câte o
fermă cu gospodărie înfloritoare, care reprezintă astăzi o avere
de 20 până la 30 mii de dolari.

Cei veniți în
urmă sunt fie comercianți, fie simpli locuitori în exploatările
de păduri sau în fabrici și trăiesc tot cu gândul la întoarcerea
în țară după câțiva ani de muncă. Românii din Canada și-au
clădit și ei biserici în număr de 7 ortodoxe și 3 baptiste și
se bucură de o reputație din cele mai bune. Coloniile din Statele
Unite sunt stabilite mai ales în statele Ohio, New York,
Pennsylvania, Michigan și Indiana.

Românii sunt mai
toți muncitori în mine, la drumurile de fier și prin diferitele
uzine, unde natura lucrului nu cere cunoștința limbii engleze. Ei
câștigă până la 20 dolari pe săptămână iar cei care se
silesc să învețe limba ajung în curând șefi de echipă,
câștigând mai mult, cu o muncă mai ușoară. Se află și români
servitori, mai ales chelneri pe la restaurante.

În Vest sunt
lucrători la câmp sau chiar fermieri. Cei mai buni ciobani din
nemărginitele câmpii americane sunt românii care își adună
turmele de mii de oi, cântând doina din satul lor pe fluierul
strămoșesc Faptul că românii nu prea învață limba engleză a
împins pe cei mai întreprinzători dintre ei să devină negustori
prin cartierele românești.

Alții țin
restaurante – căci românii nu pot trăi fără sarmale -; ei mai
deschid pentru emigranții fără familie pensiuni, unde aceștia
sunt ospătați făcând economiile cele mai strașnice pentru a
trimite acasă aproape tot ce câștigă.

Cei care vin cu
familia înjgheabă mici gospodării; nevasta și copiii care au
trecut vârsta de 15 ani lucrează pe la fabricile de tutun, țesători
sau uzine și astfel avutul familiei se mărește repede, toți
totuși nu se mulțumesc cu situațiuni atât de modeste. Avem și
dentiști, medici, ingineri, artiști, funcționari pe la bămci și
chiar 2 conferențiari la Universitatea Colombia din New York”,
scria revista Convorbiri Literare (p. 706-707), conform
Institutului
de Studii Sud-Est Europene.

Greu de stabilit numărul exact al celor plecați în SUA înainte de Primul Război Mondial

Momentul exact al
începutului emigrații românești în America
este destul de greu de stabilit. Totuși, specialiștii consideră că
acest fenomen a început la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, odată cu emigrarea susținută a
românilor din ținuturile aflate sub stăpânirea austro-ungară:
Transilvania, Bucovina și Banat. Anul începutului acestei mișcări
a fost stabilit ca fiind 1895.

Există însă
dificultăți reale cu privire la stabilirea numărului românilor
care au emigrat în perioada anterioară Primului Război Mondial
peste Ocean. Acest fapt îl constata încă din anul 1913 Ioan Iosif
Şchiopu. El este cel care recunoaște imposibilitatea stabilirii cu
exactitate a numărului românilor plecați în America, motivul
principal fiind acela că nu s-au făcut încercări serioase,
temeinice, de culegere de date statistice în această direcție. Din
această cauză sunt explicabile diferențele care apar între
diferite cifre avansate în presa vremii (de la 50.000 la 200.000),
cu atât mai mult cu cât ele sunt „rezultatul unor socoteli și
combinații care, în cele mai multe cazuri, n-au niciun temei”.

Dintre cauzele care
fac imposibilă stabilirea unui număr cât mai exact al emigranților
de origine română din Statele Unite, Ioan Iosif Şchiopu amintește:
migrația continuă a muncitorilor dintr-un oraș în altul,
determinată de piața forței de muncă; stadiul incipient al
organizării vieții socio-culturale și religioase a emigranților,
care nu permite alcătuirea unei statistici exacte, cu atât mai mult
cu cât cele 80 de societăți culturale abia reușiseră să
înregistreze un număr de 2.000 de membri și cam tot atâția
făceau parte, în anul 1913, din cele 12 parohii ortodoxe și
greco-catolice; stabilirea majorității românilor în mari centre
industriale, cu sute de mii de locuitori, făcea ca „orice
încercare de numărătoare românească să întâmpine greutăți
de neînvins”; sursa cea mai sigură pentru alcătuirea unei
statistici o constituiau rapoartele Biroului Central de Emigrare al
Statelor Unite. Însă nici aceste date nu sunt absolut exacte, din
mai multe motive: 1. registrele vapoarelor se alcătuiesc pe baza
declarațiilor scrise sau verbale ale călătorilor; 2. autoritățile
maghiare care emiteau documentele de călătorie pentru majoritatea
românilor aveau tendința de a maghiariza numele emigranților.