Cărăușia din Țara Bârsei, o ocupație rentabilă în secolul al XIX-lea

De la
eliberarea din iobăgie, în 1848, și până la 1878, când a fost
dată în folosință calea ferată de la Brașov la București, a
fost o perioada înfloritoare pentru cărăușia din Țara Bârsei.
Caravanele de cărăuși împânzeau drumurile comerciale care legau
principalele localități din Transilvania și regiunile învecinate,
Țara Românească și Moldova, precum și rutele care duceau peste
hotare, spre Pesta, Viena sau Istanbul.

Pentru mulți bârsani cărăușitul a devenit o ocupație
deosebit de rentabilă. Negustorii brașoveni și străini angajau
zilnic zeci de care pentru transportul mărfurilor. Cine nu cunoștea
Viena nu era socotit printre cărăușii de frunte, iar pentru acest
drum trebuiau patru cai buni și un car ferecat. În Șcheii
Brașovului existau cărăuși cu câte 16-20 de cai și câte patru
care totdeauna gata de plecare, scrie Muzeul
de Etnografie Brașov (MEB), pe pagina de Facebook a instituției.

Pe măsura dezvoltării cărăușitului, în Transilvania s-au
constituit în mod firesc centre de cărăușit. Însă cele mai
importante centre de cărăuși s-au dezvoltat în Țara Bârsei,
înăuntrul Curburii Carpaților, într-un număr de localități din
imediata vecinătate a Brașovului. Îndeletnicirea cărăușitului
au îmbrățișat-o românii din Șcheii Brașovului, Zărnești și
Bran, românii și ceangăii din Săcele și din Satu-Nou, sașii din
Codlea, Ghimbav, Prejmer, Hălchiu, Sânpetru.

Dintre ei, cei mai
vestiți erau cărăușii din Zărnești, din Șchei Brașovului și
din Săcele. Românii din Șcheii practicau practicau cărăușitul,
în înțelegere cu Compania comercială grecească, atât în
Transilvania cât și cu celelalte două țări românești și chiar
pe drumurile dintre Viena și Pesta. Cărăușii din satele săcelene
făceau transporturi în toată Transilvania, în Moldova și Țara
Românească, ba chiar până la Pesta. Spre deosebire de români și
ceangăi, cărăușii sași din satele Prejmer, Sînpetru, Ghimbav
transportau mărfuri numai iarna și doar până la Sibiu și Cluj.
Unii dintre cărăuși practicau permanent această îndeletnicire,
fiind principala ocupație și mijloc de întreținere. Cei mai mulți
se angajau în cărăușie numai în intervalul dintre muncile
agricole.

Brașov la 1860, litografie (© MEB)

Pentru eficientizarea activității dar și pentru reglemenarea
ei, cărăușii s-au constituit în tovărășii. Se cunoaște
exemplul cărăușilor zărneșteni, care au avut o asemenea
organizație, în frunte cu un vătaf. Locul lor de întrunire era
„Curtea cărăușitor”, de unde pleca și pe unde trebuia să
treacă la sosire fiecare cărăuș, raportând peripețiile
călătoriei, starea drumurilor și alte lucruri de interes
profesional. În martie 1878, cărăușii din Bran și Zărnești
încheie o înțelegere în sensul ca niciunul dintre ei, stăpân,
fecior sau slugă, să nu strice târgul făcut de altul, tocmindu-se
cu mai puțin sau chiar cu același preț. S-a condiționat că acel
care nu se va ține de convenție să plătească paguba cărăușului
care a luat primul arvuna și să fie pedepsit de solgăbirău cu 50
de toiage. Această înțelegere a fost semnată de 50 de cărăuși.
Se presupune că și cărăușii satelor săcelene au fost organizați
în asemenea tovărășii, constituite mai mult sau mai puțin
juridic.

Cărăușii erau oameni deștepți, îndemânatici și onești și
astfel se bucurau de încrederea caselor mari de negoț. Friederich
Körner, un bun cunoscător al aspectelor istorice și etnografice
din Transilvania, scria, în 1858, despre cărăușii români care
dovedeau multă iscusință și devotament: „Binecunoscut este
cărăușul român în Țara Ungurească, Transilvania, precum și în
Moldova și Țara Românească. Cu toate că drumurile sunt rele și
pe vremi ploioase, abia practicabile, el mijlocește negoțul mare
între Pesta și București. Cărăușii români aduc, de obicei, din
Țara Ungurească spirt și lână, din Transilvania pănură, lână,
seu, potase sau piei neprelucrate, apoi manufacturi și mărfuri de
boltă ș.a.; o parte mare a mărfurilor o duc în Moldova și Țara
Românească. Partea cea mai mare din ei au câte 2-3 căruțe,
dintre care două pe schimbate sunt totdeauna în drum. La o căruță
cărăușul român înhamă câte 20-30 de cai”.

În general, nu a existat o diferențiere esențială între
cărăușii dintr-o localitate sau alta, cu toate că se conturase o
oarecare specializare după felul mărfurilor transportate de un grup
sau altul. Cărăușii din Șcheii Brașovului transportau aproape în
exclusivitate peștele de la Dunăre, iar cărăușii săceleni piei,
lână, cașcaval, adică produsele oierilor din satele săcelene.

Cărăușii din Brașov sau din jurul Brașovului aprovizionau
orașele din Transilvania și de peste munți cu diferite mărfuri
aduse prin tranzit de la Pesta, Viena ori transportau produsele
brașovene (lână, safiene, unt, miere, ceară, lumânări,
cașcaval, vin, oțet, ceaune, butoaie, cingători, curele, săpun).
Erau transportate articole de fierărie (fiare pentru plug, benzi de
fier pentru roate, securi, fierăstraie), produse ale industriei
casnice (vase de lut nesmălțuite ori smălțuite făcute de olarii
ceangăi din Satu-Nou, opinci, bice, hamuri, căciuli, pieptare albe
și brodate), țesături procurate de cărăuși direct de la
țesători (postavul țărănesc, cergile țesute de româncele din
Săcele și Brașov, sarici), brânză grasă de la munte, piei, oase
și seu de oaie de la oierii brăneni și săceleni, produse agricole
(porumbul era adus din Bărăgan, cartofii din șesul Bârsei erau
vânduți la Comarnic, Breaza, Câmpina, București, dar și în
Bulgaria, zarzavaturile procurate de la grădinarii bulgari din jurul
Bucureștilor erau aduse de cărăuși la Brașov, fasolea și lintea
se achiziționau de la depozitele din Brașov și Sf. Gheorghe, iar
apoi erau vândute în Muntenia).

Paiele de grâu și secară din
satele învecinate (Ghimbav, Hălchiu, Prejmer, Hărman) erau duse la
fabricile de hârtie din Bușteni și Azuga iar fânul era cumpărat
de cărăuși din satele de lângă Olt, îndeosebi de la Feldioara,
și îl duceau birjarilor din Sinaia, București sau căruțașilor
din Azuga. Peștele era adus în cantități mari din cherhanalele de
la Galați, Brăila, pe care le comercializau pe piața Brașovului.

De la locuitorii din Covasna și Harghita erau cumpărate lemnul și
cheresteaua fiind transportate în Muntenia. Din zona secuiască,
cărăușii din săcele mai duceau produse ale ciubărarilor și apa
minerală de la Bodoc, Bicsad și Tușnad. Chiar și căruțele
făceau obiectul tranzacțiilor cărăușilor din Țara Bârsei și
împrejurimi. Asfel, cu ocazia drumurilor spre București, cărăușii
transportau încă 5-6 căruțe agățate una de alta pentru vânzare.
Nu în ultimul rând, transportul de persoane aducea un câștig
însemnat înaintea construirii căilor ferate.

Cărăuși secui descarcă apă minerală, prima jumătate a sec. XX, Colecția J. Bielz (© MEB)

Au existat câteva trasee bine definite ale cărăușilor bârsani.
Ele erau vechile drumuri comerciale ce legau așezările
transilvănene și din trecătorile accesibile ale Carpaților
Orientali și Meridionali (Oituz, Buzău, Bratocea, Predeal și
Bran). A existat, de asemenea, o strânsă legătură între
amploarea mișcărilor pastorale, a trashumanței, și experiența și
relațiile dobândite prin practicarea cărăușitului.

Pentru transporturile grele, la mică distanță, de lemne sau
cherestea de exemplu, erau folosiți boii, iar pentru transporturile
la mare distanță caii. Căruțele erau de fabricație locală, din
Zărnești, Râșnov, Săcele, Brașov. Multă vreme căruța de
cărăușie era neferecată, având roți cu obezi groase. Abia pe la
1860-1870 apar căruțele, care, pe lângă osia de lemn, aveau roata
ferecată cu benzi de fier din Trascău.

Pe la 1880 se introduce
raful de roată cu osia de fier, de atunci căruța ajungând la
forma folosită până astăzi. Între anii 1860-1880, în satele din
Zărnești, Săcele, Vlădeni și Codlea o treime din cărăuși
aveau 10-12 cai și mai multe căruțe. Tot în această perioadă,
în zona celor Șapte Sate s-a dezvoltat o veritabilă industrie
pentru fabricarea renumitelor care săcelene. O categorie specială
de căruțași a fost cea a praovenilor, ce transportau mărfurile pe
cai de samar.

Cărăușitul din Țara Bârsei a atins punctul culminant în
jurul anilor 1877-1878, când prin punctul vamal din Predeal treceau
zilnic cu mărfuri 200-300 de căruțe. După această dată,
cărăușia a început să decadă, în principal din cauza
construirii de căi ferate. Alți factori care dus la declinul
cărăușiei au fost restricțiile noi vamale determintate de
războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria și dezvoltarea
rapidă a industriei românești. Ca urmare, cărăușii din Țara
Bârsei se orientează spre alte ocupații, unii angajându-se în
trasnporturile locale, la brutării sau fabrici de bere. O parte
dintre cărăușii români și ceangăi s-au stabilit în București,
fie ca birjari fie ca distribuitori de pâine (așa numiții
„pâinari”).