Când românii dansau Conga

Știind
ce se pregătea în alambicurile Istoriei, ne-am aștepta ca, în
1947, românii să umble colo colo pînă colo gravi, severi, cu
priviri posomorîte, pregătindu-se-sufletește pentru Marea
Încercare, regimul Stalinist. Nici
vorbă vorba de așa ceva.

Citind
pentru Istoria literaturii proletcultiste presa vremii, am
rămas surprins să descopăr, reliefate cu deosebit talent de
scriitori și publiciști, secvențe dezvăluind o lume veselă, care
știa să petreacă pe rupte.

O tabletă, „Faună“, apărută în România liberă,
în 7 aprilie 1947, e un document plin de culoare asupra snobismului
bucureștean din primăvara lui 1947:

„Printre altele se observă în ultima vreme, în fauna
bulevardieră, o specie nouă de indivizi care practică frenetic
eleganța vestimentară cu note excentrice. Nu e vorba de forma mai
veche de malagambism, ci de un aspect inedit… Bărbații au pantofi
din piele fie de balenă, girafă sau alt exemplar zoologic din mări
sau de peste mări: cu tălpile groase din roată de automobil. Umblă
uneori cu pălăriuțe în coasta cărora flutură o pană de păun,
de cocoș de munte sau de gîscă domestică.

Dar partea cea mai interesantă o constituie mănușile. Unii
și-au introdus labele în mănuși subțiri de antilopă, al căror
capăt trece și peste marginea mînecii, ca la muschetarii secolului
al XV-lea. Alții le poartă în buzunarul stîng al hainei păturite
frumos și așezate ca degetele să iasă aliniate în afară.
Femeile respective circulă numai pe talpă de sticlă aparținînd
unui pantof cu piele de șarpe, cîine etc.

Poartă rochițe ușoare și scurte pînă deasupra
genunchilor, așa fel ca la cea mai mică mișcare o bună parte a
anatomiei lor pedestre să devină vizibilă. Fața și-o maschează
cu perechi enorme de ochelari, ale căror geamuri albastre sau
fumurii acoperă jumătate din fizionomie. Cozile ochelarilor, tot
atît de imense, nu mai stau după ureche, ca la pensionari sau ca la
profesoarele bătrîne, ci împrejmuiesc țeasta și se întîlnesc
protectoare tocmai în regiunea creierului mic.”

La o mare vogă în lumea pestriță a anilor 1944-1947 e dansul
Conga.

În tableta „Conga“, de Leon Sărățeanu, România
liberă, 29 august 1946, dansul, surprins la un bar de pe
litoral, e astfel descris:

„Distracția începe cînd nu gîndești. Stai la masă și
cercetezi melancolic lista de mîncare doar-doar vei găsi un articol
marcat cu mai puține zerouri în coadă și deodată tresari. Începe
un tam-tam, executat cu multă virtuozitate de bateristul jazz-ului.

La auzul lui, mic și mare, doamne corpolente, în «shorturi»
minuscule, domni cu chelia cît luna sau cu tîmplele ninse de ani,
după care oftează nostalgic în «timpurile astea grele», se reped
pe parchetul de dans.

Se orînduiesc apoi «à la fille indiene» cum zice franțuzul
și cu o duduie mai «îndrăcită» în frunte o pornesc în tactul
tam-tamului țopăind cînd pe un picior, cînd pe altul. Din cînd
în cînd se opresc și ridică ceva mai sus un picior – precum
cățelul la gard – înclinînd corpul într-o parte“.

Dansul e un pretext de mare amuzament pentru tinerii publiciști.
Tableta „Conga“ de Nell Cobar, România liberă, 13
ianuarie 1947, aduce noi amănunte:

„Lanțul de oameni prinși monom unul de mijlocul celuilalt –
Conga – a început să șerpuiască. Saxofonistul a trecut în față
și fata veselă și blondă care conduce monomul a părăsit
parchetul de dans, a pornit-o printre mese, intră pe o ușă, iese
pe alta, ia în șir toate încăperile localului, apoi o pornește
pe stradă, trece pe trotuarul de vizavi, ocolește un grup de
clădiri și revine în «acordurile» sincopate ale saxofonistului.

După excursia sa, Conga s-a terminat, muzicanții au lăsat
jos instrumentele și «dansatorii» aplaudă încîntați.

Ptiu! Trăsni-i-ar, se crucește o doamnă de la o masă
veină“.

Despre Conga, citisem amuzat în Cronică de familie,
capodopera lui Petru Dumitriu. Ajuns cu narațiunea la anii imediat
postbelici, romancierul aruncă o privire și asupra lumii care nu
făcea politică și, indiferentă la loviturile năprasnice ale
istoriei, care se pregăteau deja în ordinul faptelor, se distrau pe
rupte.

Noul dans servește ca pretext de meditație pentru
tradiționalistul Dumitru Cozianu:

„Dimitrie Cozianu dansă cîțiva pași cu ea: nu dansase
dinainte de moartea soției sale, din 1944, și afară de scurte
întîlniri cu femei văzute o singură dată, în «case»
clandestine, nu avusese de-a face cu nici o femeie de atunci, afară
de Isabela.

Dansa unul din dansurile pe care le-a născocit civilizația
europeană în veacul al douăzecilea și care se deosebesc de cele
din veacul al nouăsprezecelea și al optsprezecelea într-un fel
uimitor și semnificativ.

Gravitatea, grația și eleganța dansurilor de curte, ca și
veselia naivă și robustă a dansurilor țărănești nu mai există
în Apusul Europei și în excrescenta sa americană; sînt înlocuite
prin dansuri în care partenerii se lipesc unul de altul, își
ciocnesc genunchii, își pun unul altuia mîna pe trup, își lipesc
fețele una de alta și uneori, cînd dansul este mai vioi, fac
mișcări comice sau stranii, de păpuși mecanice, și scot sunete
nearticulate.

Valsul, dans al țăranilor din Tirol, mazurca și polca și
cadrilul, dansuri ale țăranilor și boierilor polonezi, sînt
ultimele din cele legate în tradiția europeană: tango-ul, inventat
în bordelurile din Buenos-Aires, conga, rumba și samba, dansuri ale
unor popoare primitive, modificate după gustul dement și trist al
barurilor nord-americane, sînt dansurile civilizației europene de
la mijlocul veacului al douăzecilea“.

Am citit și răscitit Cronica de familie, exploatînd
slăbiciunea-mi de a uita de la mînă pînă la gură.

De fiecare dată cînd am ajuns la Conga, mi-am zis să mă
mai uit în dicționar, să văd despre ce-i vorba. Din varii motive
n-am făcut-o.

O fac acum.

Găsesc în DEX această definiție:

„Conga: Dans modern în coloană, cu ritm sincopat, cu
originea în folclorul afro-cubanez,
variantă a sambei”.

Azi nu se dansează Conga, dar atmosfera de veselie iresponsabilă
e aceeași.