Covoarele persane, între realitate și mit

Istoria Iranului este extraordinar de amplă și intrigantă, mai cu seamă cu gândul la cele o mie și una de nopți orientale pline de luxul bogățiilor aurite, mirosurilor îmbietoare, cadânelor ce dansează seara pe ritmul bătăilor de darbuka într-un palat solemn din deșert. În tot acest tablou lipsește un șeic care să traverseze pe deasupra cerul, pe un covor zburător. Este definitoriu acest element imaginii? Cu siguranță că da. 

Să pornim, deci, pe covorul nostru zburător într-o călătorie prin istoria persană a acestora. Covoarele persane sunt recunoscute la nivel mondial pentru calitatea lor superioară dată de intensitatea culorilor, rezistența materialelor, design-ului elaborat etc., devenind un pilon important în economia exporturilor. Principalele orașe iraniene în care s-a început această formă de artă sunt Isfahan,Nain, Kashan, Tabriz, Mashad, Kerman, și Qom. 

Cel mai vechi covor persan cunoscut până azi a fost descoperit în 1949,  presupunându-se țesut în urmă cu mai bine de 2000 de ani, cu locul de origine necunoscut cu certitudine. Cel mai vechi covor care s-a păstrat până acum (foto jos) a fost descoperit la Pazyryk, în Munții Altai, pe teritoriul actual al statului Kazahstan.

 Ceea ce se știe cu siguranță este însă faptul că în perioada Sasanidă, perșii acopereau podelele cu covoare pe întreg teritoriul iranian, anatolian și bizantin. Acestea erau făcute folosind mătase, fir de aur și argint și pietre scumpe.

În perioada Kufică, de exemplu, se încerca adesea caligrafia pe covoare. De remarcat este că niciun covor kufic mai vechi de anul 1500 nu a supraviețuit trecerii nemiloase a timpului. 

În schimb, în era Safavidă, covoarele și-au atins apogeul din punct de vedere estetic (modelele și culorile în ansamblu) și multe mai există și azi, la muzee. Vorbind de timpuri mai recente, în 1939, Șahul Reza Pahlavi a înființat chiar și Compania Iraniană de Covoare în cinstea manufacturării acestor ”bijuterii”. Cu adevărat numite ”bijuterii”, pentru că aceste covoare denotau și statutul social al aparținătorilor. Priviți o descriere a unui covor al Regelui Koshro I: 

„Conturul era făcut din pietre albastre, roșii, albe, galbene și verzi; în fundal, culoarea pământului imita aurul, cristale incolore imitau apa, plantele erau din mătase și fructele din pietre colorate” 

Descrierea este realizată de istoricii arabi ai vremurilor, uimiți de frumusețea și arta din spatele covoarelor persane.

Povestea „covoarelor zburătoare”

Ceea ce face atât de speciale covoarele persane în cultura universală este însă superstiția covoarelor zburătoare ale șeicilor. Povestea aceasta a debutat în literatura europeană probabil în secolul al XVI-lea, prin colecția celor „O mie și una de nopți”. Publicată pentru prima dată în limba engleză în 1706 sub titlul ”Divertismentul nopților arabe”, cuprinde poveștile pe care Șeherezada I le-a spus soțului ei, rege persan. Una dintre aceste basme se referă la modul în care prințul Hussain, fiul cel mare al Sultanului Indiilor, călătorește la Bisnagar (Vijayanagara) și își cumpără un covor magic ce poate să îl transporte oriunde „într-o clipită”.  

Povești despre covoarele zburătoare există și în lumea basmelor populare autentice arabe. Exploratorul francez Henri Baq susține că a descoperit o serie de manuscrise scrise de un cărturar evreu din secolul al XIII-lea, Isaac Ben Sherira. Acestea au fost găsite la un castel de la Alamut, lângă Marea Caspică, în actualul Iran. Potrivit lui Ben Sherira, conducătorii musulmani obișnuiau să considere covoarele zburătoare ca pe niște înșelăciuni inspirate de diavoli. El sugerează că au fost folosite de hoți și de oamenii de la marginea societății. Cu toate acestea, au primit o reputație bună în jurul anului 1213 d.Hr., când un prinț toranian a demonstrat eficiența covoarelor zburătoare prin învingerea unor arcași, poziționând mijlocul de transport misterios astfel încât săgețile lor sa fie întoarse înapoi spre ei.

O versiune mai romantică este cea în care acestea nu pot levita, dar au puteri vindecătoare. Legenda spune că Regele Balash deținea un diamant gigantic, dar care a fost furat și apoi aruncat pe o câmpie stâncoasă, unde s-a spart în mii de bucăți care sclipeau ca lumina Soarelui. Când regele a văzut „covorul” format de bijuterii, a fost atât de rănit încât a refuzat să-l mai părăsească. Pentru a-și atrage liderul înapoi la palat, personajul legendar Payem și ucenicul care producea covoare au țesut un covor de mătase la fel de strălucitor și de colorat ca cel format din bucățelele din diamantul spart. Această legendă sugerează puterea vindecătoare a artei, ceva cu care proprietarii contemporani de covoare persane ar putea cădea de acord. În cele din urmă, mai există încă o teorie, dezbătută de experții History (în speță, Giorgio Tsoukalos și Graham Hancock) conform căreia covoarele zburătoare există cu siguranță și sunt de fapt vehicule foarte evoluate ale ființelor extraterestre/superioare/divine. 

Regele Solomon ar fi fost unul dintre primii oameni care să se poată folosi de un asemenea mijloc inedit de deplasare, grație milei divine de a îi permite o deplasare mult mai facilă. O altă variantă spune că Regina din Saba i-a dăruit regelui Solomon un covor zburător verde și auriu împodobit cu bijuterii prețioase, ca semn al iubirii sale. Acesta ar fi fost țesut pe un război obișnuit, dar vopselurile dețineau puteri spectaculoase. Fabricat dintr-un tip special de argilă cu proprietăți magnetice (și din moment ce pământul este un magnet), a deținut capacitatea de a levita. Covorul a zburat rapid, aducându-l pe Solomon din Damasc la Media în doar câteva ore. Dumnezeul Vechiului Testament a devenit iritat de plinătatea și mândria lui Solomon și a scuturat covorul în vânt, aruncându-i pe toți cei 40.000 de oameni care se aflau pe covor în aer și, probabil, conducându-i la moarte sigură. 

Toate fiind spuse, ne rămâne să credem sau nu în magia covoarelor persane. De la realitatea incontestabilă a frumuseții și valorii lor, până la legenda că ar putea zbura sau vindeca oamenii din mici depresii este o cale destul de lungă. Motivul literar al covorului este emblematic iranienilor și transpus chiar și în lumea reală: „un covor de mătase, foarte ușor, cu două fețe, pe care atunci când îl arunci în sus cade aproape plutind”. Poate că fantasticul se împletește cu realul prin harul meșterilor autentici. Cine poate știi dacă sunt într-adevăr vii sau nu? 

Autor: Maria-Lavinia Buleac, studentă în anul II la Universitatea din Craiova, Informatică și Inginer DevOps la SugarCRM