Oglinda Orientului Mijlociu și Indiei în cultura românească

Imaginea Orientului Mijlociu și Indiei în spațiul românesc este extraordinar de vie și intrigantă, asemenea unei esențe puternice de oud, mosc, iasomie ori piper. Fascinația pentru acest tărâm deopotrivă luxuriant și tiranic este descrisă în majoritatea artelor noastre, de la poezie, până la arhitectură și pictură.

Numai gândul la câteva motive cheie al tablourilor asiatice (deșert, oază, minaret, mozaic, henna, saari, cafea, curry) stârnește în minte imaginea perfectă a celor o mie și una de nopți, fie ele arăbești, turcești sau chiar indiene. Povestea se scrie încetul cu încetul, dar cu voluptate prin arta noastră în acest spațiu. Chiar Nicoale Iorga afirmă că „Dobrogea este colțul nostru de Asie”.

În poezie, se cuvine să începem cu geniul din spatele Luceafărului, care și-a ales chiar și un alias ludic în stil turcesc „Emin aga”. Amita Bhose, prima traducătoare a sa din Asia și important eminescolog, afirma că „Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în țara sa”. Sakuntala lui Kalidasa influențează romanul Geniu pustiu şi poezia „Venere şi Madonă”.

„Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”.

În „Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”, „Archaeus” şi „Ta twam asi” regăsim concepțiile indiene precum eternitatea sufletului, legătura dintre sufletul individual (atman) şi cel universal (Brahman), dar și cea dintre microtimp şi macrotimp și ciclicitatea lor. La nivel personal, ceea ce exprimă la Eminescu dor de India este interesul acordat lui Buddha şi doctrinei sale, care au fost remarcate de critici și cronicari.

Un extras reprezentativ din „Odă în mentru antic”, în care este amintit crezul în timpul ciclic (spre deosebire de cel liniar):

„De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari

Pot sa mai renviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?”

Călătorind prin scrierile eminesciene, ajungem mai aproape de meleagurile noastre prin poemul „Scrisoarea III”. Pe lângă o frescă vitejească a războiului,

„Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn

Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt,

Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt,

Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni,

Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…”

Regăsim aici un portret al lumii otomane și spiritului de cucerire al acesteia, pictat în stil impunător:

„Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;

Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde

Și sub dînsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;

Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă —

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă.”

Imperiul otoman capătă allura unui colos, al cărui coroană este Sultanul – cel temut de toți conducătorii statelor din spațiul european. Nu este descris aici însă niciun reper cultural turco-persan, ci strict armamentul și armata acestuia.

Mai departe, în „Egipetul”, imaginea țării lui Amun-Ra este copleșitoare:

„Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,

Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;

Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,

Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.”

Piramidele, Nilul, Faraonul și lucrurile sale de preț, preoții kemetiști, bogăția, deșertul.. Toate aceste motive sunt într-atât de bine redate încât pare că Eminescu a fost acolo, în acele momente. Și poate că a fost – pentru că o imagine conturată cu atât dor ancestral este inimaginabil de greu de creat:

„Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,

Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele

De oraşul care iese din pustiile de jele;

Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.”

Din aceleași timpuri, însă din îndepărtatul Bagdad, ne descrie Alexandru Macedonski lumea antică a emirilor. Găsim în poezia sa o sete la fel de intensă de Orient, al cărei rezultat este o descriere magnifică a bogăției și religiozității din capitala Califatului Arab:

„Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.”

Un citat de la Liviu Rebreanu este „Își dădeau seama amândoi că sufletele lor se căutau de mult, poate de mii și mii de ani”. Pentru Macedonski, probabil că se referă la dorul sinelui său de lumea arabă veche. Probabil că dacă nu ar fi posibil să vede.

Ce bine că avem pictura însă! La acest capitol Theodor Aman, cu nenumăratele sale picturi odalisce (foto sus). Luxul în care trăiau aceste femei, bijuteriile și frumusețea lor naturală este surprinsă magistral. Mai sunt surprinse și elemente de cultură a spațiului precum instrumente muzicale, întregul personal al haremului etc.

Trecerea spre palpabil o constituie prezența Orientului în arhitectură. Una dintre piesele de rezistență aici o constituie geamia Esmahan Sultan de la Mangalia, cea mai veche din țara noastră și de altfel singura din lume cu prispă. Stilul maur capătă sacralitate și spiritualitate în locașul de cult, îmbinându-se aici religiozitatea, istoria și frumusețea.

Moscheea Esmahan Sultan (foto: Ioan Bodean / Wikimedia Commons)

Lipsită de nota religioasă este cofetăria Minerva din Craiova, cu sala ei maură, care pare o cameră dintr-un serai în care se servesc dulciurile alese pentru un Sultan. Măreția din monumentul istoric surprinde viu fascinația pentru Orient, al cărui suflet pare că stă închis în spatele ușilor localului.

Ce mai este de remarcat la influenta orientală asupra spațiului nostru este până și cea la nivel vestimentar și al dansurilor. Portul tradițional românesc se aseamănă izbitor de tare cu cel tradițional palestinian: cusăturile, maramele, stilul mânecilor etc fac aproape imposbilă sesizarea diferenței de naționalitate dintre noi și palestinienii autentici.

Port tradițional palestinian (foto: Library Of Congress)

Dansurile seamănă și ele foarte mult între ele. Dacă esența horei este mișcarea sincronică a mai multor persoane dintr-un cerc perfect, așa este și „dabke” pentru palestinieni.

La același nivel, se cuvine să amintim influența culinară evreiască asupra gastronomiei noastre. Cozonacul nostru este o reinterpretare a Babka-ului evreiesc, sarmalele sunt verișoare îndepărtate ale Holishkes-urilor, iar pastrama, halvaua, gulașul și borșul provin și ele, din aceeași rădăcină.

Babka evreiesc (foto: Stephanie Vacher / Flickr)

Multe mai sunt influențele asiatice asupra culturii noastre însă pentru a le nota pe toate, probabil că nu ne-ar ajunge o carte întreagă. Personal, consider aceste trăsături captivante și de-a dreptul frumoase, nicidecum periculoase sau toxice. Poate că noi chiar suntem poarta dintre lumea Occidentală și cea Orientală. Conchid, așadar, că influența orientală asupra culturii noastre este de indisputabilă. Strălucirea din Bombay, opulența din Istanbul, sacralitatea din Ierusalim, luxul din Bagdad si Cairo, tirania și misterul din Teheran, dar și frumusețea din Ramallah și-au pus cu toatele amprenta asupra stilului nostru de viață și a artelor noastre fine încât au devenit definitorii. A ne păstra identitatea în aceste condiții este ceva extraordinar, ce merită a fi studiat îndelung și pus în lumină mult mai mult.

Text de Maria-Lavinia Buleac, Studentă în anul II la Universitatea din Craiova, Informatică și Inginer DevOps la SugarCRM