apariția „albilor” și formarea „negrilor”

Există opinia că expresia „oameni albi” a fost introdusă în uzul lingvistic comun abia în anul 1613, în data de 29 octombrie, când a fost jucată în premieră o piesă a poetului englez Thomas Middleton. Curios e că, în piesă, etichetarea „oameni albi” venea din gura unui rege african care se adresa unui public european; deci, contextul frazei induce ideea că fenotipul alb era remarcat din afara comunității albilor, nu din interiorul ei.

Într-adevăr, „albul” european fusese remarcat în contrast cu „negrul” african, altfel ar fi fost dificil de făcut o distincție între „albeața” unor populații europene în raport cu altele. E discutabil dacă termenul „oameni albi” a apărut abia atunci, însă cert este că anume în acea perioadă, pe fundalul marilor descoperiri geografice și al întâlnirilor cu noi populații umane, se înregistrează o preocupare deosebită pentru clasificarea oamenilor în funcție de originea și trăsăturile acestora. Începuse epoca studierii omului sub toate aspectele.

În 1684, François Bernier, medic și călător francez, a scris lucrarea O nouă divizare a lumii prin speciile şi rasele umane care o locuiesc (Nouvelle division de la terre par les différentes espèces ou races d’hommes qui l’habitent), împărţind omenirea în patru mari categorii rasiale: europenii, africanii, chinezii împreună cu japonezii şi laponii. Aceea fusese o primă întrebuințare a cuvântului „rasă” pentru indicarea diferențelor umane.

Ceva mai târziu, la mijlocul secolului XVIII, a fost efectuată cea dintâi diferenţiere ştiinţifică a raselor, de către suedezul Carl Linné (Linnaeus). Savantul, pornind de la „umorile” lui Galenius, a împărţit omenirea în patru rase cu trăsături specifice: Americanus rufus – amerindienii roșii (colerici, încăpățânați, guvernați de obiceiuri); Europeaus albus – europenii albi (sangvinici, inventivi, guvernați de legi); Afer niger – africanii negri (flegmatici, vicleni, guvernați de impulsurile și capriciile lor); Asiaticus luridus – asiaticii gălbui (melancolici, lacomi, guvernați de opinii). Linné nu s-a oprit aici, ci a delimitat şi un fel de categorie rasială care-i întrunea pe oamenii desfiguraţi de condiţiile mediului – Homo monstruosus; în acea categorie el a inclus diverse populaţii şi etnii cărora le sunt caracteristice infirmităţi fizice (cum ar fi, chipurile, lipsa unui testicul la hotentoţi) sau care practică anumite deformări corporale (ca alungirea capului etc.) [apud Jucquois, 20052, p. 321].

În mod asemănător, naturalistul și antropologul german Johann Friedrich Blumenbach a divizat, în 1775, umanitatea în cinci mari categorii: mongolii (galbeni), americanii (roșii), europenii (albi), malaezienii (bruni), etiopienii (negri). Blumenbach a categorisit oamenii după criteriile fenotipice (fenotip – ansamblu de însușiri morfologice și fiziologice, determinate de ereditate și de condițiile de mediu) mai pronunțate: forma craniului, culoarea pielii. Pe de altă parte, el a respins ideea originii multiple (poligenice; poligenism – doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au fost create în mod separat sau au evoluat din diferite specii) a speciei umane și nu a considerat că africanii ar fi în vreun fel inferiori din perspectivă antropologică. În opinia sa, primii oameni au fost albi (urmași ai biblicilor Adam și Eva), iar celelalte varietăți umane s-au format sub impactul condițiilor de mediu (zonă geografică, alimentație, obiceiuri); astfel, africanii ar fi devenit negri sub influența razelor solare puternice. Grație abordării sale unitare privind originea umană, Blumenbach este apreciat ca fondator al antropologiei biologice, iar clasificarea sa rasială a servit multă vreme ca reper în științele despre diversitatea umană.

Filosoful și savantul francez Pierre-Louis Moreau de Maupertuis era, la rândul său, convins că toți oamenii au origine comună, existând o singură rasă primordială, însă unele rase umane reprezintă abateri de la trunchiul comun și degenerări. Potrivit lui, „albul a fost culoarea primilor oameni și, printr-un accident, negrul a devenit o culoare ereditară a oamenilor din zonele toride”. Această concluzie se baza pe observația că „mult mai des s-au născut copii albi din părinți negri, decât copii negri din părinți albi”.

O altă convingere a lui Maupertuis, deloc străină pentru acele vremuri, era că albii reprezintă rasa cea mai armonioasă din punct de vedere estetic. Un eseu important despre cauza diversității de culori a pielii umane a fost scris în acea perioadă de naturalistul american John Mitchell. El considera că prima rasă umană a avut o piele brună (ca la amerindieni și unele populații asiatice), iar celelalte culori ale pielii s-au format sub influența climatului din zonele geografice pe care oamenii le-au populat [Mitchell, Collinson, 1744].

Odată cu avansarea cercetărilor în domeniul ştiinţelor naturii, pentru o suită întreagă de naturalişti şi filosofi, printre care celebrii francezi François Voltaire și George de Buffon, ideea de inegalitate rasială constituia un lucru de la sine înțeles, natural. Voltaire îi considera pe negri o verigă de trecere dintre maimuţe şi oameni; s-a păstrat următorul pasaj sarcastic din scrierile lui:

„E o chestiune importantă printre altele dacă ei [africanii] provin din maimuțe sau poate maimuțele provin din ei. Înțelepții noștri susțin că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu: iată deci o imagine încântătoare a Creatorului cu un nas negru și plat și cu puțină sau chiar deloc inteligență. Fără dubii, va veni timpul când aceste animale vor ști cum să-și cultive bine ogoarele, să-și înfrumusețeze casele și să-și îngrijească grădinile și vor ajunge să cunoască traseele stelelor: e nevoie de timp pentru orice”.

Buffon era mai savant în analiză și aprecieri. Ca și Blumenbach, ca și Maupertuis, el era adept al monogenismului (monogenism – teorie antropologică potrivit căreia specia umană are origine unică) și privea rasa albă ca fiind originară (adică primordială), iar celelalte rase ar fi apărut mai târziu, prin degenerare, sub impactul mediului și al condițiilor severe de trai. Astfel, negrii au obținut pielea întunecată sub influența razelor solare, iar eschimoșii ar fi dobândit o piele roșiatică sub influența vântului arctic; chinezii au o piele mai deschisă comparativ cu alți asiatici fiindcă au trăit multă vreme în orașe și au fost protejați de factorii mediului. Buffon credea că procesul de degenerare poate fi inversat dacă se creează condiții prielnice (în doar 200 de ani). De asemenea, el considera că oamenii și-au făcut inițial apariția în Asia, undeva prin regiunea Mării Caspice.

Nici în scrierile lui Kant nu au lipsit aprecierile de natură rasială, implicit rasistă

Nici în scrierile filosofului german Immanuel Kant nu au lipsit aprecierile de natură rasială, implicit rasistă. El a publicat, în 1775, o lucrare intitulată Asupra diferitor rase umane (Über die verschiedenen Rassen der Menschen), în care analizează cauzele naturale ale diversității rasiale. Kant distingea patru rase fundamentale – albii, negrii, calmâcii și hindușii – și considera că aceste rase s-au format sub influența factorilor ambientali, climatici, cum ar fi soarele, umiditatea aerului; fiecare rasă a obținut trăsături utile pentru traiul în mediul natal. Kant era monogenist și era de părere că toate ființele umane poartă același miez (Keime) și au predispoziții naturale (Analgen) formate sub impactul mediului lor de trai. Odată formate, acele trăsături și predispoziții caracteristice rasei rămân ireversibile; rasa nu mai poate fi anulată.

Lui Kant de asemenea i-a fost proprie încercarea de ierarhizare a raselor după aptitudini intelectuale, dându-le următoarele aprecieri: hindușii au un talent mediocru, sunt mult prea emotivi și incapabili să gândească abstract; negrii sunt inferiori lor, dominați de afecte și pasiuni, dar apți de a fi buni servitori; în timp ce populațiile indigene americane sunt cele mai subdezvoltate, lipsite de pasiune și ignorante, pe care nici educația nu le poate îndrepta. Albii erau considerați superiori, posesori ai tuturor talentelor.

În fond, iluminismul științific, asistat de cel filosofic, a reușit să impună ideea că există o superioritate a albilor în materie de concepte și realizări bazate pe triumful rațiunii, al intelectului. Se considera chiar că fundamentele filosofiei sunt exclusiv europene: și cele antice, și cele moderne. Filosofiile asiatice sau mai ales cele africane erau subestimate sau pur și simplu respinse din cadrul filosofic general; mai târziu, în secolul XX, ele au fost încadrate în termenul „orientalism”, ușor peiorativ în conotații, care trata conceptele noneuropene ca fiind iraționale, puerile, ciudate. (va urma)

Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.