de la tehnologia politică, la alarma pentru mediul de business

Alegerile de anul acesta au ceva cu totul special: nu au avut pur și simplu culise.
Toate negocierile între taberele patidului pe cale de fuziune de facto – PSD și PNL – s-au făcut pe scenă – un fel de sex în grup cu lumina aprinsă, în care protagoniștilor nu le pasă de ce se vede și aude.

Negocierile politice sunt însoțite întotdeauna – aici și în orice altă țară – nu doar de discuțiile ”strategice” privind guvernarea, ci, mai ales, de amprenta caracterului uman când e vorba de împărțeli: meschinării, trădări, lăcomie, agresivitatea mediocrității, violența micimii umane etc, adică toate cusururile pe care omul din societatea omenească le poată cu sine de la un capăt la altul al istoriei.

Nimic din toate acestea n-a rămas acum în spatele ușilor închise – acolo unde le-ar fi fost locul – ceea ce reprezintă, din punct de vedere politic, în primul rând un pericol pentru cei 5-6 miniștri care, în baza experienței, chiar își înțeleg ministerele și domeniile și care, intrați în acest malaxor al confuziei politice rezultate din împărțeală, vor avea o mare problemă de credibilitate și eficiență în guvernul următor.

Dar nu pe executivii sunt principala problemă: s-a repetat de sute de ori în ultimele săptămâni că toate concesiile pe care și le-au făcut cele două partide au fost atât de brutale și de toxice, încât ”numai politicienii cu stomacul tare” le-au putut accepta și înghiți. Se poate: însă anul acesta va fi testat, ca noutate, și stomacul alegătorului.

”Ca noutate”, din 4 motive:

Confuzia alegerii și dispariția check and balances

1, NU avem de-a face cu vechea alianță USL: pe vremea aceea, aveam un partid de opoziție foarte puternic – PDL – a cărui poziție pe scena politică era dublată, chiar triplată de președinția lui Traian Băsescu – cuplu politic partid-președinte e opoziție, foarte pro-european.
Or acum nu suntem în acea situație.

2, Nu pot fi invocate alianțele dintre dreapta și stânga – si guvernările de compromis dreapta și stânga din străinătate:
guvernele 2,3 și 4 ale Agelei Merkel, de exemplu, – cu CDU-CSU și SPD (adică dreapta și socialiștii) s-au făcut numai după ce toate partidele și dreapta și stânga au alergat fiecare pe turnanta lui la alegeri: și-a câștigat singur alegătorii, și-a păstrat doctrina, a intrat la guvernare cu setul de măsuri pe care și le-a negociat cu adversarii pentru propriul electorat.

Or, noi suntem acum în situatia că dreapta și stânga sunt pe aceeași listă, ceea ce crează nu doar confuzie în electorat, ci îl și ”vindecă” de judecata și concluzia politică, de psiholgia alegerii și de percepția corectă a democrației.

Problema e că lista comună elimină tocmai competiția între patidele mainstream – competiție care e fundamentul oricăror alegeri democratice – suntem în ”uitați-vă la lista asta, ne-am ales, ieșiți, proștilor, la vot și validați-o, că oricum câștigăm”.

3, Tehnologia politică de dezintegrare științifică a opoziției democratice. Nu discutăm aici despre AUR – partid declarat antieuropean și cu relații mai mult decât suspecte cu regimul Putin – ci de orice altă formă de opoziție ideologică.

Până acum, partidele mai mici intrau în jocul electoral local – jocurile și negocierile erau locale – iar taberele se configurau pe interese după alegeri.

Acum lucrurile se fac la scară națională – ecuațiile politice locale se stabilesc de la centru folosind forța distribuirii guvernamentale a resurselor și banii, munții de bani publici pompți în televiziunile mainstream. Ce s-a văzut la București – cu primarii Capitalei și cei de sectoate – se întâmplă în fiecare județ și reședință de județ.

Să constatăm că la organizarea dintr-un singur tur a alegerilor locale (ea însăși un afront la democrația reprezentativă), s-au adăugat în ultimle luni cu tot felul de derogări de la legile electorale, culminând cu derogarea de la traseismul politic:

Partidul vrea chiar totul – de la președinte, la guvern, la autoritățile locale – și elimină prin tehnologie politică orice adversar l-ar putea încurca.

4, Cu o putere politică totală – de la Centru la primăriile de comună – Partidul își poate numi tot ce înseamnă poziții cheie în instituțiile de forță:
practic, dispare check and balances – mecanismul prin care puterile interne (incluzând aici și opoziția politică) se verifică și supraveghează una pe alta, iar statul însuși vegheză să nu fie capturat de către cei care ajung la butoanele sale.

Modelul Viktor Orban și ingineria socio-politică a României

Modelul pe care această tehnologie politică pare să-l țintească este cel al lui Viktor Orban în Ungaria. Care, după ce a câștigat alegerile, și-a croit, prin tehnici legislative, o ”democrație a sa”:

nu poate fi îndepărat de la putere decât de un val de furie populară, care nu e si nici nu pare că va mai fi vreodată după legislaturi întregi de partid unic – suficient de puternic pentru a-i mătura de la putere pe cei care, acaparând total resursele și economia în familiile noii nomenklaturi, își permit să mai arunce ceva măruțiș gloatelor înainte de alegeri.

În România nici n-ar mai fi nevoie de acest mărunțiș decât la bugetari și pensionari – aici oamenii nu mai protestează, pur și simplu, spre deosebire de unguri, românii care nu sunt bugetari sau pensionari se urcă în avion și pleacă.
Dealtfel, toți cei care se pregătesc acum să câștige alegerile locale își contemplă orașele pustiite și județele depopulate – dar nu se mai întreabă oare de ce-și iau românii lumea-n cap în condițiile în care nivelul de viață a crescut remarcabil și în România ultimului deceniu.

Alarma pentru mediul de afaceri

Dat fiind că electoratul nu numai că nu se mai poate organiza așa cum a fost el obișnuit, într-o cheie cvasiideologică – ci, dimpotrivă, e pus în situatia de-a vota o listă plină cu ”inamicii” săi sau ai intreselor sale ideologice, coerența poziționării față de politică (politica, aia care produce politici) îi revine mediului de afaceri organizat.

Există 3 semne care ar trebui să alarmeze mediul de business și care să-l împingă să ceară lămuriri încotro se îndreaptă scena politică românească. Să le luăm la rând:

1, Anul 2025 va fi un an crucial pentru politica fiscală:
a discuta și negocia cu un partid de facto unic, care deține puterea aproape totală și la nivel central și la nivel local – și care dispunde inclusiv de instrumente de-a-și favoriza clientela economică și central și local – e ca și cum ai vorbi la pereți. Și nu ai nici partide de opoziție puternice, care să poată influența în vreun fel politicile de toate soiurile.

Apoi, vine anul 2026 – la finele căruia se va termina PNRR-ul, adică miliardele care îți țin în frâu contul curent și dobânzile la datoria publică + proiectele de dezvoltare esențiale pentru economie: Partidul va trebui să scoată din piatră seacă încă 5-6% din PIB la Buget (și nu-i va scoate scăzând GAP-ul la TVA ajuns la 36% – că banii ăia sunt dirijați, pe căile corupției, tot la structurile de susținere a Partidului): ci din noi măsuri fiscale. Există vreo garanție că, odată eliberat de presiunea menținerii la putere, Partidul nu va apela înclusiv la măsuri aberante în genul impozitării cifrei de afaceri?

2, Banii nu vor fi strânși din reducerea evaziunii (evaziunea aia care mănâncă din piața curată și pune în dificultate companiile care lucrează cinstit) – chiar dacă se vor face măsuri anti-evaziune vor fi păstrate portițele pentru clientela economică și cea din companiile serviciilor secrete:

Ca exemplu, a fost nevoie de 2 (fix doi) ani, de la începerea afluirii de mii, zeci de mii de tone de mărfuri prin Vama Siret (din)spre Ucraina, pentru ca statul să cumpere un cântar pentru camioane.
Să ne închipuim ce festival de contrabandă și evaziune a fost acolo vreme de 2 ani, sub ochii serviciilor, ai ANAF, ai CNAIR și ai puterii centrale de la București.
Acel cântar a fost cumpărat luna trecută (februarie 2024), dar azi, când scriu, nu sunt sigur că funcționează tocmai din cauza asta – AICI LINK.

Fără opoziție și cu pozițiile instituțiilor de control și de forță adjudcate total, baza de susținere tehnologică a Partidului va administra, nu va combate evaziunea.

3, ” Pozițiile instituțiilor de control și de forță adjudcate total”: acum 2 săptămâni, s-a decis reorganizarea ANAF: direcția antifraudă se descentralizează la nivel județean – reapar vechile ”gărzi financiare” (desființate la presiunile UE tocmai pentru că nu combăteau evaziunea ci ”reglau piața locală” cu controale selective) – adică Partidul predă ”la cheie” județul: politica și instrumentele de forță.

Să mai constatăm că, privind la activitatea DNA, mizele din dosarele de corupție sunt de cele mai multe ori ridicole și ele nu vizează banii (la vaccin și la bani nu dăm) cât eliberarea unor poziții?

Toate aceste lucruri configurează trecerea lentă – foarte lentă – aproape insesizabil de lentă – către țara împărțită la caroiaj a unui Partid a-ideologic, cu o opoziție prea slabă pentru a putea împiedica sau genera politici și de a se opune caracterului discreționar de-a guverna.

Or, ce anume vrea să facă PSDNL în următorii ani e de datoria mediului de afaceri organizat să afle chiar de la PSDNL: încotro se îndreaptă scena politică românească și cum evităm i-liberalismul?

Stabilitatea politică și războiul de la graniță

Problema stabilității politice se pune și e foarte importantă:

Și în PSD și în PNL sunt aripi fie cu simpatii rusești, fie cablate la rețele de interese (îndeosebi apropiate de anumite grupuri economice din serviciile secrete) care au legătură cu Rusia. Astfel că predictibilitatea, în raport și cu aliații din NATO și cu cei alături de care vrem să mergem în momentul de reconfigurare geopolitică a lumii, e esențială.

Problema e că sub pretextul acestei stabilități politice putem dezintegra totalmente democrația – sau să facem din ea o formă lipsită de fond. La urma urmei, și în Rusia merge lumea la vot și există pluripartidism.
Iar lipsa democrației atrage după sine întotdeauna slăbirea economică – fenomen care se întinde, de obicei, pe atât de mulți ani, încât e la fel de greu de identificat ca și alunecarea în i-liberalism.

Problema AUR

Lumea politică se teme de partidul AUR și are și de ce:
un val de furie și de atitudine anti-sistem străbate toată Europa:

Pe de o parte sunt excesele din ultimele 2 decenii ale stângii așa numit ”progresiste”,
pe de alta birocrația violentă de la Bruxelles a gândit politicile Green Deal din birouri fără să anticipeze (sau să-i pese de) efectele economico-sociale și îngustarea clasei de mijloc,
pe de alta, de trădarea ideologică a partidelor mainstream – stânga și dreapta – care și-au părăsit rostul natural și au alunecat în jocul unei supraideologii nivelatoare care ignoră interesul cetățeanului și-l subordonează unei abstracțiuni globale.

Ceea ce e cu adevărat îngrijorător este bazinul din care AUR adună voturi: într-un interviu pentru numărul 79 al revistei CRONICILE Curs De Guvernare, Remus Ștefureac, CEO-ul institutului de sondare INSCOP, explică faptul că tinerii de până în 35 de ani sunt principalul bazin – în timp ce studiile votantilor nu mai au relevanță: multi dintre ei au studii superioare, sunt ”gulere albe”, sau provin chiar din votanții anti-sistem care in urmă cu 4 ani au votat USR.

Cât despre scor – e bine peste 20%, nemaipunând la socoteală electoratul foarte specific al Dianei Șoșoacă, al cărui partid bate peste 6%. Asta în condițiile în care – sursă de primă mână – în luna ianuarie, liberalii își numărau viitorii europarlamentari socotind de la un scor de sondaj de 12%.

Or, măcelărirea opoziției dintre Partid și AUR – adică pro-Vest, pe de o parte, și anti-UE pe de cealaltă, lasă în scena frecventabilă doar partidul ajuns unic de facto.

Într-un număr viitor vom reveni – plecând de la coverul numărului 79 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare – asupra unor analize privind haosul ideologic al unei UE la granița căreia își zornăie armele democrația criminală a lui Vladimir Putin.