Murano, sticla care a colorat istoria
Un cuptor, peste 1500 de grade Celsius, o formulă secretă de nisip, sodă și alte componente, și o suflare magică. Și artă cât cuprinde. Acestea sunt ingredientele unuia dintre cele mai vechi meșteșuguri europene: sticla de Murano.
Am putea să îi spunem și sticlă venețiană, căci Murano e doar una dintre multele insulițe din laguna marii Veneții, iar istoriile celor două spun, de fapt, aceeași poveste. Localitatea Murano se află la nici doi kilometri nord de Serenissima și, la fel ca marele oraș la umbra căruia a crescut, este alcătuită de fapt de mai multe insulițe conectate prin poduri.
Fondat de romani ca port la Adriatica, Murano s-a dezvoltat drept centru pescăresc și exportator important de sare. Una dintre cele mai timpurii atestări documentare ale localității datează din 840, când Pactum Lotharii, un acord între Veneția și Imperiul Carolingian, atestă începutul independenței orașului față de Imperiul Bizantin. La început, orașul era condus de către un oficial numit de către Dogele Veneției, apoi administrația din Murano a devenit o oglindă a celei venețiene, având un Mare Consiliu și un Doge. Nu era însă independent, fiind strict controlat de orașul-stat Veneția, care-și apăra astfel interesele comerciale. Murano era sursa unuia dintre cele mai căutate obiecte de export din Europa: sticla.
Mii de ani de istorie
Istoria sticlei este o poveste lungă. Pe scurt, menționăm doar că ea începe acum aproximativ 3600 de ani în Mesopotamia sau Egipt. Deși anumite culturi foloseau încă din Epoca de Piatră obsidianul, o rocă vulcanică similiară sticlei, putem vorbi de un meșteșug al sticlăriei abia după descoperirea metodelor artificiale de obținere a acestui material (arderea unui amestec de nisip și sodă, îmbunătățit ulterior cu alte componente precum var, cupru, fier etc.). Dacă vedeți în muzee artefacte antice din sticlă, o să observați că sticla era foarte opacă. Tehnologia timpurie nu permitea obținerea unei sticle transparente, pentru care era nevoie de cuptoare foarte puternice, care să ardă la cel puțin 1500 de grade Celsius. Aici au intervenit romanii și extraordinarele lor inovații. Obținerea unei materii prime de mai bună calitate a permis și modelarea ei printr-o nouă tehnică, suflarea, care a dat un nou avânt meșteșugului.
Pe repede-înainte la Veneția medievală. Industria sticlei, cu toate secretele ei – unele moștenite de la romani, altele împrumutate de la maeștrii orientali –, era în floare în Lagună, fiind într-un continuu proces de dezvoltare încă din secolul al VIII-lea, când sunt atestate cele mai vechi ateliere. Meșteșugul a crescut odată cu Veneția, mai ales după începutul Cruciadelor, când expedițiile în Orient au îmbogățit arsenalul de cunoștințe și tehnici ale artizanilor europeni, în toate domeniile. Deja în secolul al XIII-lea, în Veneția existau numeroase ateliere de sticlărie, iar produsele care ieșeau de acolo erau extrem de importante pentru comerțul venețian.
Murano, cușca din sticlă
Aici intervine punctul de cotitură în istoria sticlei venețiene, care își schimbă numele și devine sticlă de Murano. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea ia naștere o breaslă a sticlarilor, care stabilește regulile meșteșugului, menite să apere secretele artizanilor, dar și să asigure profitabilitatea industriei. Spre exemplu, una dintre reguli interzicea importul de sticlă fabricată în afara orașului, dar și angajarea unor meșteri străini. Secretele se păstrau în familie!
Apoi, un edict din noiembrie 1291 hotărăște mutarea tuturor atelierelor de sticlărie în insula învecinată, Murano. Oficial, mutarea avea ca scop siguranța orașului. Cuptoarele foarte puternice folosite de sticlari reprezentau un risc enorm pentru orașul medieval în care predominau construcțiile din lemn. Incendiile erau frecvente și aduceau pagube mari și recurente. Prin urmare, Marele Consiliu al Veneției îi obligă pe meșteșugari să se mute în vecinătate, pe insula Murano.
Neoficial, este posibil ca această decizie să fi avut și un motiv secundar. Concentrând industria într-un spațiu mai restrâns, ea devenea mai ușor de controlat – iar secretele meșteșugului care aducea mulți bani Veneției puteau fi apărate mult mai bine.
Murano n-a devenit însă o închisoare pentru sticlari. Aceștia au făcut un compromis: acceptau mutarea și obligațiile impuse pentru protejarea meșteșugului, primind la schimb beneficii sociale care făceau din ei una dintre cele mai avantajate caste din oraș. Spre exemplu, sticlarii se bucurau de un statut social special, aveau dreptul de a purta sabie și beneficiau de imunitate în fața legii. Mai mult, fiicele lor aveau dreptul să se căsătorească în familiile nobiliare. Însă și restricțiile erau pe măsură. Meşterii nu aveau voie să părăsească orașul fără o autorizație specială. Cei care plecau riscau să fie dați afară din breaslă și să nu mai aibă voie să lucreze în domeniu. Apoi, dezvăluirea secretelor din industrie era o crimă ce putea fi pedepsită cu moartea.
Acest text este un fragment din articolul Sticla care a colorat lumea, publicat în numărul 205 al Revistei Historia, disponibil la toate chioșcurile de presă în perioada 15 februarie – 14 martie 2019 și în format digital pe paydemic.com.
Citește și în format digital
