Proiectul de Centenar al României – Ungaria lider regional

Intrarea în acceleraţia a relaţiilor bilaterale româno-maghiar din ultimul an este fără precedent. La fel şi neclarităţile sau bâlbele de comunicare din partea oficialilor români. Episodul vânzării integrale a gazului din Marea Neagră celor trei companii ungureşti rămâne un dosar încă neclarificat, cu multe necunoscute, erori, tăceri sau duplicităţi.

de Dan Dungaciu, Petrişor Peiu

Dincolo de episodul în sine, la care vom reveni, avem de clarificat la începutul acestui material o chestiune şi mai adâncă, de fundal, care este baza multor judecăţi eronate. Cum trebuie să se raporteze România la Ungaria şi care este grila de lectură corectă în a evalua calitatea sau intensitatea relaţiilor bilaterale?

Episodul gazului este doar hârtia de turnesol în acest dosar stufos şi complicat.

Cum gândim relaţia cu Ungaria? Prima paradigmă: teritoriu şi etnicitate

Maniera tradiţională e cea din anii 90, în care iredentismul era cuvântul de ordine. În acest tip de abordare miza principală era teritorială, se vorbea despre pretenţiile neostoite ale Budapestei nu doar asupra teritoriilor din România actuală, dar şi a celor care, la un moment dat, s-au aflat între graniţele regatului inclus şi el în Imperiu. Budapesta nu s-ar fi vindecat niciodată după „trauma” Trianonului, de aici şi pulsiunile revendicative care îi marchează prestaţia în regiune. Primejdia maghiară era teritorială, căci Ungaria, în condiţii prielnice, nu va ezita să încerce încălcarea sau anularea tratatelor de pace care au transformat-o, la urma urmei, în stat naţional. Reprezentanţii politici ai maghiarilor erau consideraţi drept instrumentele Budapestei în această acţiune teritorială, şi populaţia de etnie maghiară era principală ţintă a acţiunilor politice şi strategice ale Ungariei. În esenţă, este vorba despre o paradigmă care îşi extrage rădăcinile de undeva din secolul al XIX şi care pune în prim plan teritoriul şi strict populaţia etnică. Este paradigma care a marcat – o mai face? – viziunea unor reprezentanţi politici ai Bucureştiului în această chestiune. Cuvintele cheie în această paradigmă sunt, deci, teritoriu şi etnicitate.

Astăzi este complet inadecvată. Din păcate însă autorităţile de la Bucureşti nu reuşesc să depăşească acest nivel de gândire nici măcar când, teoretic, îl resping. Căci respingerea lui, respectiv respingerea ideii că trebuie să discutăm cu sau despre Ungaria în termeni etnici nu îi duce mai departe de aici. În numele evitării etnicizării relaţiei cu Ungaria, se evită ORICE dezbatere despre Ungaria, relaţia bilaterală şi valenţele proiectului maghiar. „Nu agitaţi chestiunea maghiară ca în anii 90”, iar acest îndemn, respectiv evitarea etnicizării relaţiei, înseamnă acum, tacit sau explicit, a nu aborda deloc relaţia bilaterală. 

România, astăzi, este într-un profund deficit de gândire strategică. Este provincială şi lipsită complet de viziune. Consecinţa este acceptarea tâmpă a ideii – devenită reperul sacrosant al corectitudinii politice în geopolitica bilaterală! – că relaţia cu Budapesta trebuie să se deruleze strict în termenii pe care Ungaria doreşte. 

Care sunt, de fapt, aceşti termeni? Şi aici intrăm în cea de-a două paradigmă de înţelegere a relaţiilor bilaterale.

Înainte însă, o scurtă notă introductivă şi explicativă.

În Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani (capitolul 11) lansată acum trei ani de zile, Academia Română a preconizat pentru România rolul de Pol regional natural de atractivitate şi influenţă (traducerea în română a ideii de „regional power house”). 

Ce înseamnă asta? Regiunea de atractivitate şi influenţă se întinde pe o rază de 1500/ 2000 km, respectiv 1-2 ore de zbor cu avionul (vezi figura de mai jos, preluată din Strategia Academiei). 

Regiunea cuprinde porţiuni din ceea ce se numea la un moment dat „regiunea extinsă a Mării Negre”, respectiv Balcanii de Est, spaţiul Parteneriatului Estic de Vecinătate al Uniunii Europene, Zona Caucazului şi Mării Caspice, Balcanii de Vest. Ideea principală a raportului Academiei Române era că, în următorii 20 ani, România trebuie să-şi fructifice poziţia geostrategică, valenţele şi potenţialul şi să devină Pol regional natural de atractivitate şi influenţă.

Argumentele, în viziunea autorilor raportului Academiei Române, merg de la consistenţa strategică accentuată/ permanentizată a populaţiei (perspectiva euroatlantică a populaţiei); poziţiei de lider al României, împreună cu Polonia, la graniţa estică; statutului de principal aliat al SUA în Sud-Estul Europei (Parteneriatul Strategic România-SUA); posibilitatea unui „Plan Marshall” pentru R. Moldova (Fondul Moldova); Creşterea rolului şi expunerii BOR în regiunea extinsă a Mării Negre; România – centrul ortodoxiei din lumea transatlantică; România – centrul matricei de confluenţă Balcani-bazinul Mării Negre („To be Romania”/„2 B Romania”); România – hub energetic şi de infrastructură pentru Europa de Sud-Est; exploatarea potenţialului României ca hub energetic regional, din punctul de vedere al resurselor locale şi al tranzitului de energie şi, nu în ultimul rând, din producţia şi serviciile care susţin industria energetică etc.

Viziunea România – Pol regional natural de atractivitate şi influenţă nu a avut şi nici nu are vreun ecou la Bucureşti.

A avut însă şi are la….. Budapesta!

A doua paradigmă: regionalism şi Hinterland

Revenind acum la cea de-a doua paradigmă de gândire a relaţiei cu Budapesta şi de înţelegere a ceea ce vrea şi face Ungaria, introducerea din pasajul anterior este mai mult decât binevenită. Căci despre asta e vorba, în fond. Ungaria a depăşit de multă vreme nivelul de etnicizare a relaţiilor, iar etnicul nu mai este astăzi scop în sine; este scop pentru sine, adică un instrument în perspectiva obţinerii a ceva şi mai mare şi mai important. Adică o Ungarie care să domine regiunea. Budapesta nu gândeşte niciodată numai relaţia cu România, în ciuda particularităţilor istorice semnificative. Ungaria gândeşte regional, iar în regiune, printre alţi actori, se află şi România. Ungaria năzuieşte să devină astăzi, în ciuda resurselor inexistente, un veritabil hub-ul european al Estului – aici este esenţa agendei regionale a Budapestei. Avem astăzi în faţă, în derulare, fundamentul proiectului politic regional maghiar care măsoară, în oglindă, lipsa unui proiect coerent al Bucureştiului.

În această perspectivă, Ungaria este astăzi un actor pragmatic, care foloseşte toate resursele pe care le are la dispoziţie: europene (fondurile pe care le accesează masiv şi eficace), americane (obţinerea de „dispense” politice în schimbul facilităţilor pentru baze aeriene), ruseşti (Centrala nucleară de la Packs), chinezeşti (finanţarea căii ferate Budapesta-Belgrad), Taiwan sau Hong Kong (resurse economice), româneşti (gazele şi populaţie, vom vedea în ce sens). Toate, subsumate aceluiaşi scop şi acelei gândiri care vrea să facă astăzi din Ungaria principalul actor din regiune. Ungaria a înfrânt Bucureştiul astăzi, în primul rând, la nivel de gândire.

Care sunt termenii cheie în această paradigmă?

Primul, am văzut, este cel de regionalism. Ce înseamnă asta? Că ţinta Budapestei nu este o ţară, ci regiunea în ansamblul său. Paradigma pe care se construieşte astăzi Ungaria pleacă de la premisa istorică a unui imperiu în care naţiunea maghiară era „aproape egala” naţiunii dominante a imperiului (un imperiu în care ungurii aveau un statut favorizant în raport cu alte naţiuni) şi se sfârşeşte cu dezvoltarea unei strategii ample de punere a Ungariei în centrul economic şi politic al unei regiuni extinse a Europei Centrale (care include Balcanii de Vest). Palierele pe care regimul Orban Viktor construieşte această nouă Ungarie, pe care le-am mai discutat în paginile acestui ziar, sunt următoarele:

• Definirea ţării ca cel mai important nod de interconectare a infrastructurii de transport la nivel regional;
• Concentrarea unor importante capacităţi energetice şi preluarea statutului de hub regional energetic; 
• Definirea Ungariei ca pol regional educaţional, medical şi tehnologic; 
• Păstrarea unui avans considerabil al Ungariei faţă de vecini în ceea ce priveşte gradul de internaţionalizare şi de sofisticare a economiei; 
• Dezvoltarea unei „burghezii naţionale” puternice, capabile de expansiune economică susţinută în regiune; 
• Impunerea unor iniţiative politice regionale şi auto-promovarea Budapestei ca „purtător de cuvânt” al valorilor politice comune ale regiunii; 
• Un sistem de relaţii balansate şi echilibrate cu puterile globale/continentale în plan politic şi economic; 
• Identificarea unor proiecte regionale de infrastructură şi preluarea „leader-ship”-ului acestora

Cu alte cuvinte, Budapesta îşi doreşte pentru sine statutul de lider informal al acestei regiuni şi, drept urmare, şi-a făcut o strategie în acest sens şi şi-o urmăreşte cu tenacitate. Regiunea pe care şi-o concepe Ungaria ca fiind destinată „soft power”-ului propriu se suprapune cu limitele geografice ale fostului imperiu habsburgic. Din acest punct de vedere tradiţiile pre-Trianon şi minorităţile maghiare din afara graniţelor actuale sunt puncte importante în această strategie. Dar nu ca scop în sine, ci ca parte a proiectului.

Să vedem cum este concretizat acest proiect astăzi pe cazul României.

Al doilea cuvânt cheie al paradigme este Hinterland. În termeni tehnici, un Hinterland este o regiune înapoiată, periferică, care pivotează în jurul unui centru mai puternic şi mai atractiv. Hinterlandul este regiunea din care centrul îşi extrage stric ceea ce doreşte, fără să ca acesta să dorească control deplin. Juridic, Hinterlandul este şi o zonă în care puterea politică a centrului (statul) este deja prezentă, dar nu există o dominaţie sau stăpânire deplină. Cel puţin nu la nivel formal. 

În proiectul regional al Ungariei, în acest moment, unei regiune precum Transilvania (de ce nu chiar României în întregime!) îi este hărăzit acest rol. Ungaria nu este revizionistă în sensul pur – e destul de realistă şi pragmatică să înţeleagă că asta nu se poate, cel puţin deocamdată – de aici şi o strategie nouă, în care nu teritoriul în sine contează, nu doar populaţia maghiară, ci resursele, inclusiv întreaga populaţiei. Când Ungaria, de pildă, construieşte o cale ferată pentru terenuri de mare viteză Budapesta – Cluj Napoca, ceea ce vrea este să dreneze populaţia regiunii înspre universităţile din Budapesta (în siajul CEU guvernul Orban vrea să construiască o reţea de universităţi „ne-sorosiste” în limba engleză), pacienţi pentru reţeaua de spitale din Budapesta şi împrejurimi, plus forţă de muncă calificată mai ales în domeniul IT, adică una foarte calificată. Viktor Orban ştie foarte bine că Clujul, indiferent de creşterea spectaculoasă, nu va putea niciodată concura cu Budapesta, deci e limpede unde se va afla polul de atractivitate. Transilvania, în acest scenariu, ar deveni un veritabil Hinterland. 

Minoritatea maghiară din România, în această nouă viziune, are un rol de executant. Pe care UDMR-ul şi l-a asumat fără crântire. UDMR-ul a fost decupat, tăiat după „patul lui Procust” al politicii FIDESZ, adică a lui Viktor Orban. Kelemen Hunor s-a predat cu arme şi bagaje, controlul este total la guvernul Orban, prin trimisul special Katalin Szili, însărcinatul premierului ungar pentru întreaga regiune, iar ceea ce nu încape în „patul lui Viktor Orban” (liberi, presă, poziţii) a fost decupat şi aruncat la coş; UDMR-ul nu mai este deci interesant decât din acest punct de vedere, respectiv ca vehicul electoral. Trebuie să tacă şi să facă ce i se spune. Eventual, să încaseze sumele de bani mult mai generoase pe care guvernul maghiar le livrează. 

Chestiunea a fost confirmată de o ştire care, la Bucureşti, ar fi meritat o dezbatere specială. Zilele trecute, aflaţi într-o vizită politică în Transilvania, liderii opoziţiei maghiare anti-Orban, au fost pur şi simplu umiliţi de către Hunor Kelemen, pe care l-au invitat la un prânz. După întrevedere, liderul UDMR a spus într-un interviu la presa locală că, în timpul conversaţiei, le-a explicat celor doi lideri anti Viktor Orban că nu ar trebui nici măcar să se obosească să facă campanie electorală în Transilvania: „Ar fi o pierdere de timp”. Un fel de „plecaţi acasă şi să nu vă mai prindem pe aici, aici e fieful lui Viktor Orban…”. 

UDMR-ul, în versiunea sa post-decembristă, este acum istorie. Sub conducerea aproape directă a lui Viktor Orban, prin instrumentul Hunar Kelemen, UDMR-ul a devenit un simplu vehicul electoral sau de putere. Banii pompaţi de la Budapesta au înecat cu totul orice spirit critic. Maghiarii din Transilvania nu sunt ţinta principală a lui Viktor Orban, cum am văzut. Deci nu au voie să încurce jocurile liderului de la Budapesta pentru care aşa zisul „ţinut secuiesc” este, totuşi, prea mic. Vremea „eliberării” lui sau chiar a Transilvaniei nu a venit încă. Asta nu înseamnă că nu va veni. Dar, deocamdată, suntem a altă etapă. 

Vom ilustra acum cum a lucrat noua paradigmă regională a Ungariei pe un caz concret, respectiv cel al gazului de la Marea Neagră arondat se pare, prin nişe documente încă nepublice, de către Budapesta.

Să o luăm cu începutul, adică cu aşa numitul proiect BRUA (Bulgaria România Ungaria Austria), devenit BRU (fără Austria) şi pus acum să lucreze exclusiv în favoarea Budapestei. 

Traseul de conducte numit BRUA a fost, iniţial un proiect european menit să contribuie la diversificarea aprovizionării cu gaze a Uniunii Europene, reducând dependenţa energetică de gazul rusesc. Obiectivul esenţial era de a conecta Marea Neagră de hub-ul de la Baumgarten din Austria, permiţând transportul gazelor ajunse în Marea Neagră (din zona caspică, de la Şah Deniz II) sau extrase din Marea Neagră să intre în sistemul de alimentare european. 

Central European Gas Hub AG (CEGH), cum se numeşte oficial hub-ul Baumgarten, este o platformă situată la Viena, care este liderul de piaţă în comerţul cu gaze din Europa Centrală şi de Est. În 2015, CEGH a facilitat tranzitul unui volum total de 478.3 TWh gaz natural gas pentru piaţa OTC (over-the-counter) şi 26.5 TWh pentru piaţa PEGAS Gas Exchange (platforma pan-europeană PEGAS). 

Interesant este acţionariatul CEGH: două treimi din participaţii revin OMV, compania care deţine cea mai mare companie energetică românească Petrom şi care exploatează jumătate din rezervele de gaze ale României şi totalitatea rezervelor de ţiţei ale ţării. 15% revin slovacilor de la Eustream şi încă 20% aparţin Bursei de la Viena (a se vedea imaginea de mai jos).

Prima defecţiune se petrece în perioada guvernului Tăriceanu, când Guvernul României a acordat grupului OMV concesiunea explorării şi exploatării perimetrului Neptun din Marea Neagră, în pofida practicii internaţionale din domeniu, în care statele acordă aceste licenţe numai unor consorţii care cuprind companii naţionale (Romgaz în cazul nostru). Multinaţionala americană Exxon Mobil deţine jumătate din drepturile de explorare si exploatare ale perimetrului Neptun, pe care le-a preluat in 2008 de la OMV Petrom, într-o tranzacţie (care nu se ştie cum) a fost acceptată de statul român. Cele doua companii au colaborat în aceasta zonă, iar în 2012 au anunţat că au dat peste o cantitate substanţiala de gaze naturale, care ar conţine între 42 si 84 de miliarde de metri cubi de hidrocarburi, echivalent cu consumul total al României pe 3-6 ani. Zăcământul a fost descoperit în urma forării puţului Domino-1 de către ExxonMobil, prima operaţiune la mare adâncime în largul ţărmului românesc, la peste 3.000 de metri sub nivelul marii. Domino-1 este amplasat in Blocul Neptun, la 170 de kilometri de ţărm, în ape cu o adâncime de aproximativ 930 de metri. Interesant este şi faptul că în apropierea perimetrului explorat de Exxon şi Petrom, Lukoil a confirmat un alt zăcământ de 30 de miliarde de metri cubi.

În anul 2012, preşedintelui OMV de la acea dată, Gerhard Roiss declara: „Suntem o companie din România responsabilă şi acţionăm în concordanţă cu nevoile sale sociale. Vom exporta gaze doar după ce vom satisface cererea din România”.

După ce Comisia Europeană a acceptat la finanţare proiectul de conducte de transport BRUA, Ungaria anunţă unilateral că nu va prelungi conducta care va ajunge pe teritoriul său până la graniţa austriacă, decizând să rămână beneficiarul final al sistemului de transport al gazelor de la Marea Neagră. 

Transportatorul român de gaze, compania naţională Transgaz, menţionează, printr-un comunicat remis luni Bursei de Valori Bucureşti în data de 24 iulie 2017 că, în data de 18 iulie 2017, a primit o scrisoare din partea operatorului sistemului naţional de transport gaze naturale al Ungariei – compania FGSZ – referitoare la procesul de sezon deschis angajant planificat să se desfăşoare pentru alocarea capacităţilor aferente coridorului de transport gaze naturale România – Ungaria – Austria. „Prin această scrisoare am fost informaţi asupra faptului că FGSZ nu poate derula procedura planificată din cauza lipsei aprobării necesare din partea Consiliului de Supraveghere al companiei, motivată de probleme de eficienţă economică. Partea ungară a propus, în schimb, derularea procesului de sezon deschis angajant doar pentru punctul de interconectare RO-HU, urmând ca volumul de gaze de 4,4 mld.mc/an, care ar proveni dinspre România să fie distribuit din Ungaria înspre Slovacia, Ucraina, Croaţia sau Serbia. În paralel, FGSZ ar urma să continue discuţiile cu operatorul de transport gaze din Austria (Gas Connect) pentru a identifica în continuare posibilităţi de transport fizic dinspre Ungaria înspre Austria”, spun reprezentanţii Transgaz. 

Potrivit acestora, în contextul situaţiei descrise şi analizând această propunere, Transgaz informează acţionarii şi potenţialii investitori regionali că, din perspectiva companiei, obiectivele şi proiectele asumate privind dezvoltarea pe teritoriul României a infrastructurii BRUA rămân neafectate. 

„Transgaz va avea în vedere ca planificarea şi desfăşurarea procesului de sezon deschis (rezervare de capacitate – n.r.) să ţină seama de toate obiectivele pe care coridorul BRUA şi le-a propus, inclusiv pentru asigurarea alimentării sale cu gazele prezumat a fi produse în Marea Neagră. Având în vedere importanţa proiectului BRUA la nivel naţional, regional şi european, Transgaz va acţiona astfel încât să nu fie afectat în niciun fel termenul de începere a operării comerciale a acestei surse de gaze”, se mai arată în comunicat. 

Oficialii Transgaz au adăugat că proiectul BRUA este dezvoltat în contextul diversificării surselor de alimentare cu gaze naturale a ţărilor europene, creşterii securităţii alimentării cu gaze naturale a României prin acces la noi surse, facilitării accesului pieţei din Centrul şi Sud-Estul Europei la resursele de gaze naturale din regiunea Caspică. Proiectul va asigura: pe direcţia Bulgaria – o capacitate de transport în ambele sensuri de curgere de 1,5 mld.mc/an şi, pe direcţia Ungaria – o capacitate de transport de 1,75 mld.mc/an în faza I şi 4,4 mld.mc/an în faza II. În prezent Transgaz se află în plin proces de implementare a fazei I a proiectului, beneficiind şi de suportul financiar din partea Uniunii Europene.

Practic, România acceptă, fără nicio o tresărire decizia operatorului maghiar de transport FGSZ, care face parte, de altfel, din grupul MOL, la care principalul acţionar este statul maghiar (prin MNV Zrt)! Şi astfel, conducta BRUA devine BRU şi toată lumea acceptă fără să crâcnească noua situaţie, inclusiv Comisia Europeană şi statul român. 

În ianuarie 2018, noul preşedinte OMV, Rainer Seele declara: „Sunt volume mari care vor veni prin proiectul Neptun. Piaţa interna din Romania poate absorbi şi consuma doar o parte mică a gazului produs. Prin urmare, vorbim de cadrul legislativ şi de opţiunile de export de care avem nevoie. Volumele care nu pot fi consumate de piaţa românească vor fi exportate. Acesta este de asemenea în interesul economiei României, pentru că va întări balanţa comerciala a ţării. Aşadar, posibilitatea de a exporta este obligatorie.” 

La o întrebare „aranjată” privind poziţia guvernului român faţă de exportul de gaze, Seele răspunde : „Ne bucurăm de întregul suport al Guvernului României. Nu există îngrijorări la momentul acesta. Dar cred că e cinstit să spunem de la bun început care este natura acestui proiect: Neptun e, in mod clar, si un proiect pentru exportul de gaze. I-am spus asta şi preşedintelui, când ne-am întâlnit”, pentru a încheia apoteotic „Si în Ungaria infrastructura trebuie sa fie disponibila astfel încât gazele de la Neptun sa nu fie blocate la graniţa cu Ungaria. Ce am învăţat din experienţa mea de afaceri este că fiecare ţară de tranzit are un interes în afacerea transportului de gaze naturale pe teritoriul său, iar acesta este un bun model de business. Sunt convins că şi Ungaria va fi un partener interesat şi că va investi în infrastructura necesară. Acesta este un proiect care dă Ungariei o mult mai mare importanţă ca placă turnantă în transportul gazului din estul în vestul Europei”. 

Aşadar, în mod paradoxal, OMV decide să accepte situaţia creată de către Ungaria şi chiar să vândă întreaga cantitate care va fi extrasă din perimetrul Neptun către firmele maghiare.

Pe 30 ianuarie, liderul maghiar Viktor Orban s-a aflat la Viena, unde a avut întrevederi cu noul cancelar, Sebastian Kurz. Cu această ocazia, a avut loc o întrevedere la sediul Ambasadei Ungariei din Viena unde au participat şi vice-cancelarul Heinz-Christian Strache şi Ministrul infrastructurii Norbert Hofer. Dacă acolo s-au discutat tranzacţiile dintre OMV (unde statul austriac e acţionar) şi cele trei companii maghiare care urmau să preia gazul din Marea Neagră nu putem decât să speculăm. 

Ce urmează e deja ştiut. Ministrul de externe maghiar vine pe 5 februarie la Bucureşti pentru o vizită de o zi, în care îi aliniează pe numărul doi şi trei din statul român plus ministrul de externe şi obţine ce vrea. Ajuns la Budapesta, spune victorios că România îi va vinde Ungariei tot gazul din Marea Neagră, 4,4 miliarde mc de gaz. Ministrul român de externe dă un comunicat către presă (?) prin care neagă informaţia, dar pe site-ul oficial MAE nu apare nimic (!). Şi cu slănina în pod şi cu sufletul în rai! 

După câteva zile de la negaţiile MAE, iese în scenă Viktor Orban şi, probabil pe baza înţelegerilor de la Viena, anunţă că „trei companii din Ungaria au câştigat o licitaţie in acest sens in Romania”, el adăugând „În foarte scurt timp vom semna un acord, care ne va permite pentru următorii 15 ani să importăm peste 4 miliarde de metri cubi de gaze din Romania”. Ultimul comunicat din acest schimb de mesaje este şi replica MAE ungur la ultimele declaraţii ale MAE român care negase conţinutul discuţiei cu ministrul de externe Péter Szijjártó din timpul vizitei de la Bucureşti din 5 februarie. MAE ungur este cinic şi dispreţuitor când dă replica omologului român, iar comunicatul, duce ce reia şi explică tezele ministrului ungur, se încheie cu prietenescul „prin urmare declaraţia făcută de Ministrul de externe român este lipsită de sens” (!). 

După intervenţia lui Orban şi a MAE maghiar, toată lumea de la Bucureşti tace.

Este foarte clar acum că OMV a contractat deja întreaga cantitate extrasă în perimetrul Neptun cu trei firme maghiare, este clar că acest lucru se pregăteşte de mult, este clar că partea română a cunoscut îndeaproape acest mers al lucrurilor şi este clar că Guvernul României a sprijinit acest demers.

În contextul în care preşedintele rus Vladimir Putin are un plan transparent de a folosi relaţiile politice bune cu Turcia (mai nou), Bulgaria, Serbia şi Ungaria pentru a dezvolta infrastructura care ar urma să ducă gazele ruseşti în Europa Occidentală de-a lungul fostului proiect de gazoduct South Stream, la care s-a renunţat. Traiectoria noului gazoduct va fi decisă până la sfârşitul anului 2019, ceea ce ar aduce Ungaria în postura de a dispune de infrastructura necesară preluării a 10 miliarde de metri cubi de gaze la graniţa sa de sud. Acest nou traseu va consolida piaţa de gaze din Ungaria şi va conduce la transformarea acestui stat într-un hub regional de gaze naturale, pentru că totul trebuie privit in contextul noului stadiu de evoluţie al proiectului BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), care devine BRU, prin excluderea Austriei de către operatorul maghiar de transport. Şi uite-aşa, pe nesimţite, Ungaria va mai dispune de infrastructură suplimentară de 15 miliarde mc, în vreme ce România este ocolită de toate coridoarele regionale de transport al gazelor. Nu ne-ar mira, în acelaşi context, ca Ungaria să devină hub regional şi pentru gazul lichefiat adus de americani în Polonia, fapt foarte posibil dacă se realizează – cu bani europeni -gazoductul ce va uni terminalele de gaz lichefiat din Polonia şi Croaţia, gazoduct care va străbate Ungaria…..

Episodul gazelor din Marea Neagră vândute Ungariei este expresia cea mai elocventă a noii paradigme prin care acţionează Budapesta în regiune. Concomitent, e aproape neverosimil prin lipsa de claritate şi lipsa de coordonare a părţii române.

Rămân, deocamdată, incomparabil mai multe întrebări decât răspunsuri, iar autorităţile sunt obligate să clarifice aceste chestiuni:

După ce MAE român l-a contrazis pe ministrul de externe maghiar, a intervenit autoritar premierul Viktor Orban care a spus explicit că trei companii maghiare au semnat deja pentru a cumpăra gazul din Marea Neagră în Ungaria. Una dintre ele este compania MOL, care prin acest contract, va deveni şi mai puternică. Statul român evident că ştia de această tranzacţie. Nimeni nu a comentat şi nu comentează în continuare. Care e miza Bucureştiul în acest joc?

Pentru cine spune că România, ca atare, nu participă la această operaţiune comercială, vom reaminti încă un episod. Anul trecut TRANSGAZ şi FGSZ (tot din grupul MOL) – operatorul maghiar de gaz – au organizat împreună licitaţia pentru rezervarea capacităţii interconectorului, respectiv 4,4 miliarde metri cub (reamintim că interconectorul şi conductele sunt construite de către România din bani europeni). Licitaţia a fost câştigată, conform ministrului de externe maghiar, de două companii din Ungaria, MOL şi MVM. Cum au făcut cele două entităţi ale statului român, respectiv maghiar, această licitaţie, pentru a vinde, adică, în avans, capacitatea unui interconector încă neconstruit? S-a tranzacţionat, în avans, şi gazul neextras de la Marea Neagră cu o rapiditate cel puţin suspectă. Statul român nu avea cum să nu ştie de aceste tranzacţii.

Întrebarea este evidentă. De ce această grabă? Ce a primit România în schimb? De ce nimeni, la nivel oficial, nu abordează subiectul? Graba poate fi justificată, eventual, din perspectiva lui Viktor Orban în perspectiva alegerilor parlamentare care stau să vină (8 aprilie 2018), pentru a avea toate cărţile aliniate pe masă, dar în niciun caz din perspectiva României.

S-a plasat statul român prin acest gest explicit de partea lui Viktor Orban şi a taberei sale? Pe ce bază? Cu ce scop? Care e viziunea comună din care fiecare parte câştigă în mod egal? Deocamdată nu vedem decât o inferioritate şi subordonare crase din partea României, aşa cum este aceasta explicitată inclusiv la nivelul reprezentărilor politice şi diplomatice. Un ministru maghiar de externe care se întâlneşte cu aproape toată lumea din statul român în condiţiile în care maximum ce i se oferă ministrului român de externe la Budapesta este doar o întâlnire cu omologul său.

Poziţia şi proiectul maghiar le ştim. Nu îl cunoaştem pe cel românesc. De unde şi o întrebare care le rezumă pe toate: Când vom avea o poziţie coerentă a statului român apropo de această chestiune în care subiectele să fie puse, coerent şi credibil pe agendă? Cel puţin cele care ţin de implicarea şi gesticulaţia politico-economică a statului român.