Mitul Atlantidei

Scrierile clasice au fascinat intelectualii de pretutindeni şi afirmaţiile lui Platon despre un continent dispărut în apele mării au aprins fascinaţia multor cercetători. Nefericitul teritoriu a fost plimbat din Marea Mediterană până în Oceanul Atlantic şi atlanţii sunt consideraţi întemeietorii civilizaţiei prin superioritatea tehnică şi ştiinţifică pe care o aveau. Orice istorie are un sâmbure de adevăr, dar orice text trebuie citit cu răbdare, trecut prin filtrul raţiunii şi informaţiile coroborate cu alte date ştiinţifice.

Cea mai interesantă teorie susţine plasarea Atlantidei pe insula Thira (Santorin) şi a fost distrusă de erupţia violentă a vulcanului. Arheologii au scos la lumină un oraş înfloritor, cu case înalte şi cu picturi de o frumuseţe nepieritoare. Creatorii capodoperelor au fost cretanii civilizaţiei minoice, aceiaşi care au ridicat palatele impresionante de pe insula metropolă.

Teoria nu ţine cont însă de faptul că puterea Atlantidei era dată de o federaţie de cetăţi. Nu se poate să fi existat pe micuţa insulă Santorin zece oraşe înfloritoare. Părerea mea personală este că federaţia minoică era grupată în actualele insule Ciclade. 

Care sunt argumentele în favoarea teoriei? Suprafaţa actuală a arhipelagului este de 2.649 kmp1, ceea ce în vechime părea un teritoriu suficient pentru o mare putere navală. Nici Atena, regina mărilor, nu era mai întinsă în epoca de maximă înflorire (2.650 kmp)2. Dacă se analizează cu atenţie o hartă a regiunii, se constată poziţia centrală a arhipelagului, aproape de Atena şi Egipt3. Ar fi fost imposibil ca cetele ateniene să fi luptat împotriva atlanţilor dincolo de Coloanele lui Hercule (Gibraltar) într-o epocă în care corăbiile navigau îndeosebi de-a lungul coastelor. Textul lui Platon insistă pe importanţa a două izvoare, unul cald şi altul rece4, ceea ce indică în mod cert existenţa unui vulcan. Resursele minerale se găsesc din abundenţă în insulele Ciclade şi, cele care astăzi nu mai sunt interesante pentru industria de mare capacitate, erau adevărate mine de aur pentu locuitorii din vechime.

Cum a dispărut splendida civilizaţie? Erupţia vulcanului din insula Thira a fost catastrofală şi mult mai puternică decât cea din 1883 a vulcanului Krakatoa. Un oraş portuar înfloritor a fost pur şi simplu pulverizat în explozie şi doar egiptenii au mai păstrat ceva din amintirea localităţii. Platon aminteşte insistent de existenţa unei câmpii întinse, plină de oameni harnici şi care obţineau câte două recolte în fiecare an prin practicarea irigaţiilor. Insulele Ciclade nu prea sunt generoase cu câmpiile, dar ele există din abundenţă. Unde? Să analizăm aceleaşi hărţi ale regiunii. Harta realizată de National Geografic la scara 1 mm=1, 72 km prezintă insulele Tinos, Siros, Mikonos, Naxos, Ios, Paros, Sikinos şi Thira ca fiind vârfurile unui relief submarin relativ plat cu adâncimea de cel mult 200 m. Şi celelalte insule din Marea Egee sunt înconjurate de câmpii subacvatice generoase. Cum au decurs evenimentele? Un seism puternic, produs primăvara dacă se ţine cont de faptul că rezervele de hrană din amfore erau pe terminate, a dus la punerea în activitate a vulcanului. Erupţia n-a fost explozivă, dar a provocat suficientă panică pentru ca populaţia să părăsească în grabă insula. Lipsa cadavrelor confirmă teoria. Nu după multă vreme s-a produs un cutremur catastrofal care a dus la scufundarea câmpiei. Fenomene de coborâre bruscă a coastei se produc şi astăzi în zona răsăriteană a Mediteranei. Un tsunami a spulberat tot ce a fost în zona porturilor şi a regiunilor mai înalte. Seismul din 1956 de 7, 7 grade pe scara Richter a dus la un val înalt de până la 25 m în zona Cicladelor5. Totul a fost măturat în valuri. Vulcanul Thira s-a reactivat, a explodat şi piatra ponce a plutit multă vreme pentru a acoperi locul dramei6. Nu este exclus ca să fi fost ajutat şi de vulcanii subacvatici din apropiere, cel mai cunoscut fiind Kolumbo. Asasinii tăcuţi pândesc şi astăzi la doar câţiva paşi sub valurile agitate. Apoi s-a aşternut uitarea. Grecii au ocupat insulele şi au trăit tot cu spaima cutremurelor. Nu trebuie să uităm un fapt interesant oferit de mitologie. Înfloritoarea civilizaţie atlantă a fost întemeiată de către zeul Poseidon, intrat în conştiinţa generaţiilor drept stăpânul mărilor. Fratele lui Zeus mai aveau un atribut ce-l făcea deosebit de venerat:era stăpânul seismelor. Cum în zona Thira este un puternic focar seismic şi vulcanic, locuitorii minoici aveau de ce să se închine mâniosului zeu. 

Scufundări în apele mării au mai existat în Grecia. Drama oraşului Helike din 373 î. Hr. este foarte cunoscută. Apele au înaintat doi km în interiorul uscatului7. După seismele din vechime, nivelul mării a continuat să crească cu circa 10 m8, ceea ce înseamnă că multe vestigii au fost preluate de zeul Poseidon, stăpânul apelor şi cutremurelor.

Un alt argument al plasării miticului continent în Ciclade ar fi şi modul în care era construită cetatea principală. Platon scrie despre pietrele roşii, albe şi negre folosite pentru a se realiza diferite efecte cromatice. Vulcanul Santorin oferă exact aceleaşi roci9.

Seria cutremurelor şi erupţia n-au afectat neapărat în mod direct insula Creta, dar a scăzut masiv comerţul maritim. Multe corăbii au fost nimicite în timpul cataclismului. Au început să lipsească marinarii. Cenuşa vulcanică a distrus vegetaţia din insule, iar Creta nu mai avea suficienţi arbori pentru corăbii. Lipsa resurselor a dus la frământări interne, ceea ce a provocat în mod firesc deschiderea porţilor pentru invadatorii greci. Aceştia au preluat religia cuceriţilor şi marile palate au rămas doar în mitologie drept labirinturi.

Mitul Atlantidei a luat astfel sfârşit. Omenirea are însă nevoie de legende şi poveştile pot face mai frumoasă viaţa cotidiană anostă.

Note

1.Ioan Stăncescu, Oceanele şi mările Terrei, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p. 226.

2.G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, p. 31.

3.Paccalet şi Cousteau, În căutarea Atlantidei, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, p. 154.

4.Ibidem, p. 158.

5.Haroun Tazieff, Când pământul se cutremură, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 74.

6.Paccalet şi Cousteau, op. cit., p. 154.

7.H. Tazieff, op. cit., p. 72.

8.I. Stăncescu, op. cit., p. 64.

9.Paccalet şi Cousteau, op. cit., p. 125.