Limbajul moldovenilor şi expresii pe care nu le înţelegi dacă nu eşti din zonă: explicaţia specialistului
Oare cum ar fi povestirile lui Ion Creangă dacă ar fi scrise în limba literară şi care ar mai fi farmecul Chiriţei dacă Alecsandri nu s-ar fi folosit de dulcele grai moldovenesc pentru a scrie cunoscutele piese de teatru?
Regionalismele sunt fapte de limbă (fonetice, gramaticale sau lexicale) specifice graiului dintr-o anumită zonă geografică a ţării. Ele intră în masa vocabularului şi sunt folosite în literatură pentru a zugrăvi mai plastic un personaj, o zonă geografică.
Limbajul regional şi limbajul popular sunt categorii distincte. Primul se defineşte pe baza criteriului geografic, iar al doilea se defineşte pe baza criteriului socio-cultural, în care popular se opune lui literar; spre deosebire de regionalisme, folosite numai în anumite zone, elementele populare sunt întrebuinţate pe tot teritoriul ţării, îndeosebi de vorbitorii cu un grad mai redus de instrucţie.
“Din păcate, cel mai adesea, ni se pare că regionalismele nu sună bine, că ne fac de ruşine, că sunt de neînţeles pentru cei care provin dintr-o altă arie geografică, prin urmare, simţim nevoia să ne debarasăm de ele. Însă, pe cât de uşor ne intră în vocabular în copilărie, pe atât de greu ne debarasăm de ele la vârsta maturităţii. Ca să parafrazez, cred că fără regionalisme am fi mai altfel şi mai săraci”, a explicat, pentru “Adevărul”, Teodora Spînu, profesor de limba şi literatura română, secretar literar al Teatrului “V. I. Popa” Bârlad.
Cu exemple din Moldova, regionalismele se clasifică astfel:a) regionalisme fonetice: măliguţă, hire, chiatră, ghine (mămăliguţă, fire, piatra, bine);b) regionalisme gramaticale (forme gramaticale specifice anumitor arii geografice): oi lua, a pleca (voi lua, va pleca);c) regionalisme lexicale (cuvinte care cunosc o circulaţie limitată, în principiu o anumită arie geografică, şi care pot să nu fie înţelese / cunoscute vorbitorilor din alte zone): omăt (zăpadă), păpuşoi (porumb), colb (praf), blid (farfurie), moare (zeamă de varză), oghial (plapumă).
Din punct de vedere fonetic, în Moldova se găsesc câteva particularităţi:- reducerea diftongului ea la e accentuat (colé, măsé, puté, păré);- apariţia cuvintelor în care diftongul ia este înlocuit de ie (băiet, s-a muiet, ieu, etc.);- pronumele şi adjectivele pronominale demonstrative: ista (acesta), aiasta (aceasta), iştilalţi (ceilalţi), băietul cela (acela);- la modul indicativ, timpul viitor, verbul auxiliar apare fără litera v (oi zice, oi omorî);- modul conjunctiv, timpul prezent, are forme ca: să ieie, să deie, să steie, să puie;”Aşa cum globalizarea nivelează naţiunile şi fiecare se teme pentru specificul său local, tot astfel norma literară ucide farmecul lingvistic specific diferitelor zone geografice! Credeţi că întâmplarea de mai jos, acum improvizată, ar mai avea vreun haz dacă ar fi scrisă în limba literară?”, a conchis Teodora Spînu.
Spre exemplificare, nu a luat un paragraf dintr-o operă cunoscută, ci a scris o scurtă povestioară în care a surprins dulcele grai moldovenesc:
Iaca, poznî! S-o spart blidu’ şî doar m-am ţânut io cât m-am ţânut sî hiu cuminti, da’ parcî nicuratu’ (stuchi-l-ar mâţâli!) mă puné pi jăratic şî mă-mboldé to’mereu! Nu ştiţ ci vreu sî zâc? Olecuţâcî di rabdari, cî vă spui!Azî, pi la amiazî, mămuca o pus un blid cu măliguţî şî altu cu chişleag în chileri, tăti şeli acoperiti c-un ştergar înflorit, şî mi-o zîs:- Uni ti zgâieşti atâta? Vez sî nu ti prind ca pi-un hultan pin şeli blidi, câ ti scarmân di-ţ merg fuljii!- Da’ ci ti ţâchi la mini? Ci ti stropşăşti aşa? Vreu sî ieu olecuţâcî!- Azî, în zî di post ţ-ai găsât, copchili? Ia vezî sî nu ti ieu di cap şî sî ti scarmân ca pi oi! Numa’ la foali ţi-i gându’, nu ti vezî cât eşti di bolfos? Chişc-o din faţa mé, pânî nu te-oi sudui!Am tăcut molcum, m-am şupurit pi lângî chileri, cu gând sî viu pi furiş… Ca sî-mi uit di poftile şeli lumeşti într-o zî di post, m-am dat în scrânciob, am mâncat vo douî-trii poami, am stuchit nişti sămânţî, da’ gându’ la chişleag nu-mi dădé paci… şî, din una în alta, numa’ ci mă trezăsc în faţa ispitii… N-apuc sî ieu o îmbucăturî macar, cî mă spariu di-un drac di mâţî şî trosc! chicî tătî bunătatea pi gios! Iaca, asta-i tăt! Cum sî scăp faţî curatî la aşa o întâmplari? Nici în bortî di şărpi nu mai am scăpari! Gata, ştiu! Aşa asudat di spaimî cum îs, mă duc sî mă bag sub oghial, stau nimişcat ca un chietroi ş-oi ieşî când s-or termina ţâpetili mamii: ”Văleu şî văleleu, adî-L, Doamni, sî-l omor!”.Apoi, uşărnic cum mă ştiu, oi umbla fleaura tătî zîulica pânî s-a uita şî di isprava asta a mé!
Moldovenii, mai latini decât italienii
În secolul XVIII, marele om de ştiinţă Covatius, a pomenit într-o scriere de a sa despre graiul moldovenesc, constatând că în zona Moldova se folosesc foarte multe cuvinte latineşti, chiar mai multe decât au italienii: “Este lucru de mirare că graiul moldovenesc are mai multe vorbe latineşti decât graiul italienesc, cu toate că italianul locuieşte astazi acolo unde a locuit altădată romanul. Poate că totusi nu este chiar de mirare, căci italienii şi-au alcătuit un grai la multă vreme după aceea”.
Particularităţile din zona Moldovei:
Există regionalisme care se regăsesc în zone diferite ale ţării. De exemplu, “copil”, atât la moldoveni cât şi la maramureşeni devine ”copchil”. Accentul e cel care face diferenţa. “Limba lată a moldovenilor, dacă vreţi, acel
– Consoanele “ş”, “ţ” sunt palatalizate. De exemplu, la pluralul cuvintelor terminate în “ş” sau “ţ”: Doi ostaşî / Doi soldaţî- “E” surd se reduce la “i”: fete – feti-“Ă” se deschide în “a” – “bărbierit” devine “barbierit”, “frumuşică” devine “frumuşîca”, “pădure” devine “paduri” ori “grătar” devine “gratar”- Grupul “ce” (transcris fonetic “č”) este pronuntat ca un “ş” palatalizat – ce vrei? = şi vrei?
