sabia lui Sinan Pașa pentru spada lui Ștefan cel Mare

Știați
că în 1977 spada lui Ștefan cel Mare, aflată la Muzeul Topkapî
din Istanbul, a fost pe punctul de a fi recuperată de statul român?
Sau, cel puțin, diplomații români de la Ankara erau convinși că
se va întâmpla așa. Iată, mai jos, cronologia faptelor:

În
1538 sultanul
otoman Soliman Magnificul a pătruns în fruntea unei armate
formidabile în Moldova. Domnitorul Petru Rareș s-a pregătit de
luptă, dar, trădat de boieri, a fost nevoit să fugă în
Transilvania. Turcii au intrat în Cetatea Sucevei și au jefuit
tezaurul țării. Printre piesele pe care le-au luat cu ei la
Istanbul a fost și spada lui Ștefan cel Mare.

În
1970 s-a
înființat Muzeul Național de Istorie al Republicii Socialiste
România. În patrimoniul său a intrat și o sabie orientală (tip
kilij),
pe care sunt înscrise (conform documentelor din dosarul
negocierilor) următoarele elemente: versete din Coran, anul 912
islamic (aproximativ 1506 din Era Creștină) și dedicația Sahib
Sinan Pașa.
Din acest motiv, sabia a fost atribuită marelui-vizir Sinan Pașa,
pe care Mihai Viteazul l-a înfruntat la Călugăreni în 1595.

Anul
912 poate reprezenta data fabricației, dar asta înseamnă că Sinan
a intrat în posesia ei multe decenii mai târziu, ocazie cu care i-a
fost gravat numele pe armă.
Este însă posibil ca sabia să-i
fi aparținut unui alt Sinan Pașa, care a fost mare-vizir al
Imperiului Otoman în anii 1516-1517. În acest caz, data fabricației
corespunde cu ultima perioadă a vieții acestui personaj, de numele
căruia se leagă victorioasa campanie a sultanului Selim I cel Aspru
în Egipt.

În
martie 1977,
la Ankara, Ambasada României a negociat un schimb cultural cu
guvernul turc: sabia lui Sinan, pentru spada lui Ștefan cel Mare.
Românii au legat acest obiectiv de programul național de
sărbătorire a Centenarului Independenței, care atingea apogeul în
prima decadă a lunii mai.

La
17 martie, ministrul
român de externe, George Macovescu, era informat printr-o telegramă
că omologul său turc, Ihsan Sabri Çağlayangil era, în principiu,
favorabil acestui schimb cultural. Telegrama menționa însă o
problemă: „se întâmpină mari greutăți datorită Legii
patrimoniului, care prin art. 23 interzice scoaterea din muzee,
depozite sau colecții particulare a oricărui bun aflat și
înregistrat în patrimoniul național. La indicația lui I. S.
Çağlayangil, experții juriști au reexaminat problema și au ajuns
la concluzia că numai prin amendarea Legii patrimoniului s-ar putea
veni în întâmpinarea dorinței părții române. Unii membri ai
comisiei interministeriale pentru propagandă, cu care am discutat
chiar în ziua de 16 martie a.c., m-au asigurat că Ministerul
Culturii a pregătit să supună Consiliului de Miniștri un proiect
de amendare a legii amintite”.

27
aprilie 1977

O
nouă telegramă de la Ankara anunța că guvernul turc condus de
Süleyman Demirel cerea date suplimentare despre sabia lui Sinan Pașa
și fotografii ale acesteia. „Având aceste elemente, vom depune în
continuare toate eforturile, pe cele mai diferite căi, pentru ca
proiectul de lege să fie prezentat guvernului și apoi
parlamentului. În ceea ce privește procedura, în prezent apar
unele dificultăți, ca urmare a faptului că guvernul nu se mai
întrunește de mult timp, iar parlamentul a intrat în vacanță,
[fiind] legat de ruptura intervenită între partidele care formează
coaliția guvernamentală și de începerea campaniei electorale.
Independent de această situație, noi insistăm în continuare,
fiind extrem de important ca, în această etapă, proiectul de lege
să ajungă la Consiliul de Miniștri. După alegeri, beneficiind de
sprijinul celor două mari partide politice – Partidul Dreptății
și Partidul Republican al Poporului, al președinților acestor
partide, S. Demirel și B. Ecevit – avem convingerea că vom putea
obține trecerea prin parlament a legii respective și efectuarea,
într-o formă corespunzătoare, a schimbului săbiilor lui Ștefan
cel Mare și Sinan Pașa. George Marin”.
Așadar, la această
dată, intenția românilor de a obține spada domnitorului moldovean
până la 9 mai 1977 era – din motive politice – lipsită de
speranțe. Letargia guvernamentală și parlamentară din capitala
Turciei făcea imposibilă rezolvarea chestiunii în două săptămâni.
De altfel, nici cei de la București nu s-au grăbit să trimită
datele solicitate de Ministerul turc al Culturii…

27
mai 1977 –
ambasadorul român de la Ankara era informat că în acea zi au fost
trimise, cu un avion al Companiei TAROM, fotografiile și datele
istorice și administrative pe care turcii le solicitaseră.

23
august 1977 –
a avut loc o discuție între Avni Akyol, noul ministru al culturii
din Turcia, și ambasadorul George Marin (probabil că întâlnirea
dintre cei doi a avut loc cu ocazia recepției de ziua națională a
R.S.R.). Ministrul Akyol a promis că va grăbi demersurile amendării
legii, astfel încât schimbul să fie posibil. Desigur, după 1
noiembrie, când se va întruni parlamentul…

În
toamna anului 1977, ministrul
român de externe, George Macovescu s-a întâlnit cu omologul său
turc la New York și printre subiectele abordate a fost și acela al
schimbului definitiv al celor două arme medievale. Drept urmare,
Çağlayangil a inițiat un proiect de lege care să amendeze Legea
1710 a patrimoniului național turc.

La
24 octombrie 1977, ambasadorul
George Marin a trimis o telegramă cu următorul mesaj: „… în
cursul zilei de azi, proiectul de lege, cu numărul 7182, a fost
înaintat Secretariatului Consiliului de Miniștri. Folosind toate
posibilitățile noastre, inclusiv ajutorul altor tovarăși din
colectiv vom acționa pentru ca proiectul de lege propus de I.S.
Çağlayangil să fie inclus cât mai curând pe agenda dezbaterilor
consiliului de miniștri turc. În vederea susținerii proiectului a
fost pregătit și ministrul culturii, Avni Akyol, ca și alți
membri ai guvernului. După aprobarea proiectului de lege de către
guvern, el va fi transmis parlamentului, unde vom putea acționa în
continuare, la nivelul unor comisii, ca și la dezbaterea generală,
având – așa cum am mai informat – și sprijinul opoziției. În
ultima convorbire pe care am avut-o recent cu B. Ecevit, acesta a
promis sprijin. Urmărim cu toată atenția acțiunea și, pe măsura
apariției unor noi elemente, vom informa. George Marin”.

Aceasta
a fost ultima informație pe care dosarul schimbului interstatal al
celor două arme o conține (Dosar nr. 3202/1977, Arhiva M.A.E.).
Este posibil ca lucrurile să fi rămas blocate la nivel de guvern,
din moment ce nu se face nicio referire la trimiterea proiectului de
amendare a legii patrimoniului în parlament.

În
orice caz, chestiunea schimbului nu a mai fost reluată, așa că
refuzul trebuie să fi fost tranșant. Să fi considerat turcii că
spada lui Ștefan cel Mare era mai valoroasă decât sabia oferită
la schimb? Sau, poate, s-au îndoit de faptul că arma din România
ar fi aparținut, într-adevăr, unuia dintre cei doi mari-viziri din
secolul al XVI-lea care au purtat numele de Sinan?

Totuși,
spada voievodului moldovean a continuat să-i preocupe pe români.
Dintr-un alt dosar (nr. 2617/1980, Arhiva M.A.E.) rezultă că în
1979 aceasta a fost studiată de către Florian Georgescu, directorul
Muzeului Național de Istorie al R.S.R. Spada nu era într-o stare
bună de conservare (era „ruptă în două locuri”) și, de
aceea, era păstrată în depozitul colecției de arme, sub numărul
de inventar 2636.

Astăzi,
arma este restaurată și poate fi văzută în expoziția de bază a
Muzeului Topkapî.

Mai multe pentru tine…