O catastrofă aproape identică cu cea din Clubul Colectiv, petrecută într-o biserică

Anul 1930 n-a fost marcat numai de efectele unei crize economice. Ziua de 18 aprilie părea să fie una de mare fericire. Era sărbătoarea pascală și oamenii mergeau spre lăcașele de cult pentru Învierea Domnului. Copiii erau cei mai fericiți. Așa se întâmpla și în așezarea Costești din județul Argeș (actualul oraș Costești).

Micuța biserică din lemn a devenit repede neîncăpătoare. Slujba decurgea normal până când lumânările au aprins coroanele depozitate pe pereți și în pod. Erau făcute din materiale inflamabile și focul s-a extins rapid. A apărut panica și oamenii au blocat ușa lată de doar 60 cm ce se deschidea spre interior.

Au fost 114 victime, majoritatea copii. Exact ca la catastrofa din clubul bucureștean, victimele au pierit asfixiate și cu arsuri pe cap și pe partea superioară a corpului. A fost o tragedie ce a zguduit comunitatea locală, țara și vestea s-a răspândit chiar și este hotare.

Iată cum s-a derulat povestea:

Era Vinerea Mare atunci, 18 aprilie, iar preotul Dumitru Vişinescu şi mulţimea de enoriaşi se pregăteau pentru slujba de Denie, cuvenită fiecărei seri a săptămânii de dinaintea Paştelui. 

Biserica din Costeşti, minusculă, avea pe-atunci o vârstă ce depăşea două veacuri. Lemnul era putrezit, bârnele erau şubrezite, fiecare pas chinuia periculos podeaua. La fel ca toate bisericile vremii de prin partea Munteniei, n-avea uşă, ci doar o deschizătură joasă, lată de 60 de centimetri, cât să treacă un singur om, cu capul plecat. Ferestrele erau înguste şi ferecate cu gratii de metal.

Părintele Dumitru ceruse de cu-n an în urmă aprobare Patriarhiei să-şi ţină slujbele în cealaltă biserică a satului, cea de piatră, mai solidă, mai încăpătoare. Nu s-a primit încuviinţare, căci biserica cea de piatră abia se clădea, era la „roşu” şi, mai ales, nu era încă sfinţită. 

O singură scânteie ȘI apoi groază

Pe la opt seara, în curtea bisericii s-a iscat o mică gâlceavă. Sătenii încercau să-l convingă pe preot să ţină slujba afară. Ei erau aproape 200 de oameni, biserica era foarte mică. Până la urmă, s-au împăcat astfel: în biserică aveau să stea numai copiii – 116 elevi de şcoală primară şi elevi de liceu, cel mai mic, o fetiţă de numai opt ani – iar părinţii şi bunicii să stea afară.

Era aproape de opt şi jumătate când s-a declanşat iadul în Costeşti. Focul a plecat de la o lumânare nesupravegheată. A fost întâi fumul gros, care i-a învăluit moleşindu-le picioarele. Erau aşa de mulţi înăuntru că n-aveau loc nici să cadă. A urmat panica, o panică îngrozitoare, care i-a ucis pe toţi într-o biserică fără uşă.

Fumul, ieşind în rotocoale din pod, a fost văzut de-afară de părinţi. Atunci au realizat ce se întâmplă și au făcut o greșeală catastrofală: au început să se îmbulzească să își scoată copii din foc și astfel au blocat usa. Părinţii s-au îmbulzit la uşă, încercând să intre, să-şi salveze copiii. Ei se împingeau să intre, copiii se chinuiau să iasă şi nu reuşeau, tocmai din cauza părinţilor lor, care le blocau ieşirea. Așa au murit toți copii.

Un singur om dintre cei de-afară a reuşit să intre în biserică. Un băiat pe nume Dumitru, care avea înăuntru trei fraţi. Și-a dat seama că era prea târziu și că intrase într-o capcană a morții. A apucat să-l vadă pe preot, ultimul rămas în picioare.

„Iisuse, Tu ai murit pe cruce şi eu mor pe altarul Tău”, a strigat părintele înainte să se prăbuşească, cu fiul său de 11 ani în braţe şi Evanghelia la piept. A încercat să ajungă la ferestre şi s-a străduit să smulgă grilajele, dar carnea palmelor a rămas acolo, sfârâind pe metalul încins. Deodată, turla bisericii s-a prăbuşit. Bârnele grele din lemn l-au lovit în spate, aruncându-l afară cu cinci cadavre în braţe. Cu arsuri grave, Dumitru a mai trăit două luni. 

Presa vremii a relatat grozăvia

Biserica s-a mistuit iute. Pe locul ei nu mai era decât cenuşă de om. În jur, părinţii îşi strigau durerea. Iată ce povesteşte un martor ocular pentru ziarul „Universul” – numărul din 24 aprilie 1930:

„O femeie îşi pierduse toţi cei cinci copii ai săi. Aliniase cadavrele pe iarbă, în ordinea vârstei. Iaca pe Ancuţa, spunea ea, asta e Mărioara, el e Nicolae. Ancuţa nu avea cap, o bucată din şira spinării ieşea din gulerul bluzei. Marioara avea numai craniul. Nicolae avea ţeasta capului spartă, fără creier. Şi femeia se silea, în halucinaţia ei, să dovedească cu fotografiile aduse de acasă că aceia şi nu alţii sunt copiii ei”.

Tragedia a fost dublată de valul de sinucideri care a urmat. La scurt timp după grozăvie, în Costeşti au început să moară părinţii. Îşi pierduseră şi câte patru, cinci copii şi se simţeau vinovaţi. Dacă nu s-ar fi îmbulzit blocând intrarea, odraslele lor ar fi ieşit singure.

Focul nu iartă atunci când găsește materiale inflamabile și mulțimi înghesuite. Oamenii dovedesc însă că nu prea învață din lecțiile Istoriei și se joacă în continuare cu artificiile și lumânările. Să nu uităm și marele foc din 23 martie 1847 pornit tot de la un obicei de a trage cu pistolul de sărbători. Bucureștiul a pierdut atunci aproape 2.000 de clădiri și abia atunci s-a introdus serviciul de pompieri.

Doar 15 au murit în acest incendiu. Dezastrul din clubul Colectiv va fi uitat și va începe peste o lună goana după materialele pirotehnice. Numai măsuri ferme și permanente din partea autorităților vor limita efectele.