Sclavia romilor în spațiul românesc

Sclavia romilor în spațiul românesc nu mai este un subiect tabu, însă este, cu siguranță, un adevăr istoric insuficient cercetat. Există multe elemente pe care nu le cunoaștem despre această „populație enigmatică”, după cum o numea B.P. Hasdeu. Puține lucruri se cunosc despre situația economică a romilor în perioada sclaviei și despre aportul lor economic la bunăstarea celor două principate române extracarpatice. De exemplu, plăteau romii impozite, deși erau sclavi și nu aveau niciun drept?

Ecaterina Oprea scoate în evidență faptul că înrobirea romilor a fost un act pur economic și acest lucru a fost cauzat de o penurie a mâinii de lucru: „În vreme ce majoritatea țărilor europene îi alungau pe țigani dincolo de granițele lor, cele două țări românești, Moldova și Țara Românească, le-au interzis acestora să părăsească teritoriul și i-au înrobit”.

Dacă vrem să înțelegem pe deplin situația romilor din Moldova și Țara Românească, trebuie să depășim generalizările îndelung vehiculate despre sclavia romilor și să trecem la o nouă etapă a cercetării, în care să ne concentrăm pe rolul circumstanțelor locale.

Spre deosebire de rumâni sau vecini, ale căror obligații în muncă erau stabilite prin lege sau cutumă, obligațiile romilor față de stăpân nu cunoșteau limite legale. Cantitatea de muncă pe care romii trebuiau să o presteze rămânea la aprecierea proprietarului.

Chiar dacă erau sclavi ‒ indivizi lipsiți de orice drept, clasificați ca bunuri mișcătoare ‒, situațiile de criză din Moldova sau Țara Românească i-au determinat pe domnitori să le impună și romilor plata mai multor taxe și impozite. Decizia de a-i pune să plătească taxe a fost argumentată astfel: „Din cauza armatelor care au devastat țara și i-au dus pe mulți în robie și au făcut multe asemenea lucruri care au dus țara la sapă de lemn, lăsând-o nu doar slăbită, ci și înglobată în datorii, și astfel aflându-se în imposibilitatea de a-și plăti birurile, guvernul a continuat impozitarea țiganilor, iar eu am acceptat aceasta, fără să-mi dau seama că era o practică greșită, crezând că nu era nicio rușine să fie urmată, deoarece fusese asumată ca o practică bună”.

În secolul al XVII-lea, sclavilor care aparțineau mănăstirilor sau boierilor, pe lângă obligațiile pe care le aveau față de stăpân, le-a fost impusă prestarea mai multor servicii pentru domnie. Muncile grele la stăpân plus impozitele cerute de domnie au făcut ca în scurt timp mulți romi să fugă din țară.

Mihai Racoviță, domnul Moldovei, a luat decizia, în anul 1726, să-i scoată de la impozitare pe romi, pentru că, deși era profitabilă, această măsură era una greșită. Domnitorul a renunțat, probabil, la această practică la presiunile boierilor și ale mănăstirilor. Orice muncă prestată sau bun oferit de sclavi domnului era în detrimentul proprietarului de drept: când munceau pentru domn, nu mai munceau pentru boier. În plus, această practică de a impune taxe sclavilor nu era unitară, pentru că existau boieri sau mănăstiri care primeau din partea domnului scutiri ce le permiteau ca romii aflați în proprietatea lor să nu presteze munci pentru domn sau să plătească ceva vistieriei regale.

Deși decretul de scutire dat de Mihai Racoviță pare să-i privească pe toți romii, de fapt, el făcea referire doar la romii care aparțineau boierilor sau mănăstirilor. Cei care se aflau sub stăpânirea domnului plăteau în continuare taxe. Ce-i drept, în schimbul acestor taxe, sclavii domnești se puteau bucura de o oarecare libertate și puteau să-și exercite în voie meseriile.

În secolul al XVIII-lea, taxa impusă romilor domnești era diferită, în funcție de averea acestora. Romii domnești mai înstăriți plăteau un impozit de 2 unghi, iar cei mai săraci plăteau ceva mai puțin. Nicolae Mavrocordat numea această taxă impusă romilor țigănărit. Dajdia (impozitul) romilor domnești era strânsă de către globnic (persoană responsabilă cu strângerea amenzilor).

Romii aurari, gâsca de aur a domnitorilor

O categorie de romi oarecum „privilegiată” a fost reprezentată de romii aurari, care, în schimbul unor sume de bani, aveau libertatea de a călători liberi prin regat pentru a-și exercita meseria. Ei se ocupau cu scoaterea aurului din râuri și se aflau, de regulă, sub stăpânirea soției domnitorului.

Acest grup de romi a fost considerat de unii istorici drept cel mai numeros în perioada sclaviei din Moldova și Țara Românească. Nicio altă categorie de romi nu avea voie să se ocupe cu aurăritul. Datorită importanței lor economice, teoretic, romii aurari erau singurii sclavi care nu erau înstrăinați de domnitori prin vânzare sau donație, pentru a nu deregla astfel sistemul de contribuții în aur al acestora către vistieria regală.

O excepție de la această regulă o regăsim totuși în Țara Românească, în anul 1774, când mai mulți romii rudari au fost dați Mănăstirii Cozia pentru a fi puși sub supravegherea egumenului mănăstirii. Starețul avea obligația să trimită către vistieria domniei pulberea fină și scumpă a aurului strânsă de romi.

Venitul pe care statul îl lua de la romi era însemnat, deoarece era format din două tipuri de taxe. Prima obligație consta într-o taxă anuală despre care Dimitrie Cantemir consemna că romii aurari din Moldova o plăteau soției domnului și era în jur de 1600 de drahme. A doua obligație consta în predarea către vistieria domnească a unei cote parte din aurul găsit.

Procedeul de lucru folosit de aurari era spălarea nisipului și pietrișului adus de ape din munți. Perioada cea mai propice pentru lucru era începând cu lunile mai – iunie, când se topeau zăpezile și scădea debitul torenților și al râurilor.

Anatole de Demidoff descria modul prin care romii aurari scoteau aurul: „Pe un plan înclinat, căptușit cu pâslă sau postav ordinar, curge neîncetat apa care trece mai înainte printr-o grămadă de nisip și pietriș grămădit pe o leasă în partea mai ridicată a instalațiunei: astfel, fluturașii microscopici ai prețiosului metal sunt opriți în țesătură. Ne-am apropiat să vedem acești nenorociți care, fără alt adăpost decât nenorocita lor claie de pe cap, se ocupă cu această muncă fără sfârșit, și călăuza noastă ne-a asigurat că bieții oameni, care lucrează toată ziua, expuși la strănicia cerului, abia câștigă pe zi valoarea a cincisprezece bani franțuzești”.

Spălarea aurului implica un procedeu de lucru destul de dificil, însă adevăratul secret al romilor aurari era altul. Ei știau râurile care conțineau firicelele valoroase. „Țiganii excelează tocmai printr-un ascuțit simț. Se achită de sarcina ce li se încredințează cu iuțeală uimitoare, ceea ce dovedește că, alături de simțul muzical, de buni fierari, ei nu lăsau de dorit nici ca aurari”.

Statutul privilegiat al romilor aurari a fost consemnat și în Transilvania. În 1748 a luat ființă Colegiul Minelor din Transilvania, care a legiferat modul de exploatare a minelor. La art. 7 din lege era prevăzut dreptul romilor de a extrage aurul din râuri. În momentul în care practicau acest meșteșug, romii erau scutiți de toate celelalte sarcini publice, excepție făcând taxa față de stăpân, care trebuia achitată.

Din dorința de a mări capacitatea fiscală a imperiului, Maria Tereza și, ulterior, fiul său, Iosif al II-lea, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au impus mai multe reforme care aveau ca scop asimilarea forțată a romilor. O măsură care-i viza pe romi era aceea de interzicere a deținerii de cai. Excepție de la această regulă o aveau romii aurari, care au primit dispensă ca să dețină în continuare aceste animale.

Modul de organizare a romilor aurari a fost unul nomad, deoarece culesul aurului se practica doar în sezonul cald. Toamna și iarna, romii erau nevoiți să se strămute cu corturile, de regulă, la câmpie, unde desfășurau alte activități care le asigurau traiul de zi cu zi. Confecționau și comercializau vase din lemn.

În decursul secolului al XIX-lea, această meserie a decăzut până când aproape a dispărut din preocupările romilor. Aparent, cauzele au fost atât sărăcirea zăcămintelor din râuri, cât și industrializarea acestui meșteșug.

Fragmentul face parte din articolul „Sclavia romilor în spațiul românesc, un adevăr istoric insuficient cercetat”, publicat în numărul 255 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 aprilie – 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.