Răpire, dragoste și Securitate în dosarul 54.467. Documente inedite despre George Enescu din arhivele Poliţiei Franceze

Într-o zi foarte ploioasă de la final de martie, doi entuziaști cercetători amatori, căutând la Paris urme ale aviatorului Bâzu Cantacuzino, hotărăsc să extindă cercetările și la familia acestuia. Ei descoperă astfel în Arhivele Poliției Franceze dosarul nr. 54.467, dosar dedicat Maestrului George Enescu și soției sale, Maria Rosetti-Teșcani, mama aviatorului. Pe lângă multe acte de mică importanță – cereri de vize și de eliberare de documente de identitate – dosarul conține câteva file absolut inedite, care clarifică anumite aspecte din viața marelui artist român. Vă invităm să le descoperiți în cele ce urmează.

Un străin urmează să fie decorat, vă rog anchetați

Cel mai vechi document din dosar este datat 30 decembrie 1903 și aparține Ministerului de Interior, direcția Siguranței Naționale, Biroul Străini, Control general. Conținutul documentului este următorul:

„Domnului Prefect al Poliției, pentru Președintele Consiliului Ministerului de Interior și al Cultelor,

Au fost făcute demersuri pe lângă colegul meu de la Afaceri Externe în vederea acordării titlului de Ofițer al Ordinului Academic  domnului Georges Enesco, de naționalitate română, compozitor de muzică la Paris, domiciliat în Strada Bruxelles nr. 16. 

V-aș rămâne îndatorat dacă îmi veți transmite de urgență toate informațiile pe care le-ați putea culege despre acest străin. Acestă anchetă trebuie să se facă cu cea mai mare discreție, astfel încât domnul Enesco să nu își dea seama că este subiectul unei cercetări.

Semnat,

Directorul Siguranței Generale ss.”

Răspunsul vine pe 18 ianuarie 1904, de la Brigada nr. 1;Dl. Leproust, comisar de Poliție, redactează raportul:

„Raport

Dl. Enesco, despre care s-a întocmit prezenta, s-a născut pe 7/19 august 1881 la Dorohoi, România. Este celibatar. A sosit aici în ianuarie 1895 și a locuit succesiv în pensiuni familiale, situate:Str. Douai nr. 15, str. Juliete-Lambert și, în final, Str. Bruxelles nr. 16, unde ocupă din 1900 un apartament de 600 franci chirie anuală.

Susnumitul, compozitor de muzică, a obținut premiul 1 la Conservatorul de Muzică, dă lecții în oraș și la domiciliu. Putem caracteriza situația financiară ca lejeră. Informațiile culese despre conduita și moralitatea sa sunt favorabile. 

Se ține departe de luptele politice și atitudinea sa față de țara noastră n-a făcut niciodată obiectul unei remarci deosebite. Nu și-a declarat domiciliu la vreo reședință, în consecință este în evidența Biroului 4 Divizia 1.

Comisar de poliție

ss.

Brigada de cercetări”

Greu de digerat faptul că în secolul XX, într-o republică faimoasă pentru Declarația drepturilor omului și ale cetățenilor, din 26 august 1789, un absolvent de Conservator, artist deja consacrat, trebuia urmărit de poliție în întâmpinarea acordării unei decorații. Oare ce ar fi trebuit descoperit în neregulă pentru a-i fi anulată decorația care era înmânată exclusiv pentru merite artistice?

Un artist este hărțuit, vă rog anchetați

Cinci ani mai târziu apare o interesantă compensație:este rândul lui George Enescu să ceară ajutorul Poliției franceze. El scrie o scrisoare – din păcate, aceasta lipsește din dosar – în care artistul explică faptul că o tânără, care cânta prin diferite localuri sub pseudonimul Giovanna Belloni, îl hărțuiește, împreună cu părinții ei, pentru a-l convinge să-i recunoască copilul. Cu siguranță că argumentele din scrisoarea trimisă de Enescu au fost convingătoare, deoarece pe data de 14 martie 1909, când are loc premiera Simfoniei pentru violoncel și orchestră, nimeni din familia domnișoarei nu a tulburat prin prezență spectacolul, polițiștii asigurându-se că domnișoara a rămas acasă. Exact la fel se petrec lucrurile și în data de 31 martie 1909, când Enescu are concert la sala „Femina” de pe faimosul Bulevard Champs Elysees. „În timpul supravegherii, care a durat de la ora 7 seara la miezul nopții, domnișoara nu a fost prezentă și reuniunea s-a terminat fără niciun incident”, notează spre liniștea tuturor raportul întocmit.

Secretele ultimului paşaport românesc al lui George Enescu

Un document cu adevărat excepțional este ultimul pașaport românesc al Maestrului. El este învelit într-o foarte comună hârtie de calc. Bine îndoită la colțuri, astfel încât să nu se desfacă, ea a protejat pașaportul mulți ani. La prima vedere, ea nu are niciun rost, ba chiar l-a obligat pe posesor să scrie deasupra „passeport”, pentru a indica ce fel de act se află în interior. Pe măsură ce vom analiza paginile pașaportului, sensul acestei supracoperți se va releva de la sine.

Prima pagină a documentului este însăși imaginea suferinței României de la sfârșitul anilor ’40 și oricui o privește i se pune un nod în gât:peste hârtia verde cu filigranul Regatului României, cu crucea Regelui Mihai în centru, a fost capsată ușor strâmb o hârtie obișnuită cu stema Republicii Populare Române tipărită deasupra. Această stângace transformare a unui pașaport din vremea Regatului într-unul aparținând democrației populare evocă graba și brutalitatea cu care actul s-a pus în fapt. Cele trei ştampile cu coroana Regelui din partea de jos a filelor par a se rostogoli învinse de stema de deasupra lor. 

Din prima pagină aflăm valabilitatea inițială a pașaportului – de la 5 aprilie 46 până la 5 iulie 1946, foarte probabil eliberat pentru turneul moscovit din 21-23 aprilie 1946. Observăm apoi prelugirea lui cu încă un an – de la 30 august 1946 la 30 august 1947 – și „lărgirea” spectrului de folosire, de la „valabil pentru a călători în Europa” la „valabil și pentru USA”. Într-adevăr, pe data de 11 octombrie 1946, George Enescu și soția sa ajungeau la New York. 

„10 sep. 1946 – EȘIT din ȚARĂ”

Știm acum că Enescu nu s-a mai întors în România și s-a stabilit în Franța, pentru tot restul vieții sale. Mărturie a acestui trist moment stă ștampila de la pagina 11:„Romania – Poliția Portului Constanța – 10 sep. 1946 – EȘIT din ȚARĂ”. Ca atare, următoarea prelungire a pașaportului are loc la Paris, la Legația României, pe data de 25 august 1947. Foarte interesantă este noua dată de expirare:31 decembrie 1947. Nu are nicio logică prelungirea unui pașaport cu 4 luni și 6 zile, decât dacă… legațiile românești nu fuseseră instruite să nu mai acorde nicio prelungire a niciunui pașaport peste data de 31 decembrie, dată tulburător de apropiată de forțata abdicare a Regelui din 30 decembrie 1947. 

Chiar dacă o astfel de directivă a existat, sigur s-a renunțat la ea, deoarece la pagina 25 descoperim o nouă prelungire a pașaportului, de această dată pe o perioadă normală, de un an, de la 3 noiembrie 1947 la 3 noiembrie 1948. Această ștampilă poartă antetul „Legațiunea Regală a României”. O regăsim la pagina 38 puțin schimbată:identică în conținut, dar având acum antetul „Legațiunea Republicii Populare Române în Franța”. Un ochi atent poate observa că toate cele trei prelungiri acordate în Paris poartă aceeași semnătură. Ultima, cea de-a treia, acordată în 9 iulie 1948, prelungește cu încă un an valabilitatea pașaportului. 

De ce Enescu ar fi vrut să-și prelungească în iulie 1948 un pașaport care mai era valabil până în noiembrie 1948? Putem specula faptul că altfel n-ar fi primit viza pentru S.U.A., țară în care a călătorit din nou din noiembrie până în decembrie, împreună cu soția sa. 

Pașaportul regal care a sfidat comunismul sau pașaportul regal supus comunismului?

O ultimă prelungire a pașaportului a avut loc în chiar prima zi de după expirarea lui, adică pe 10 iunie 1949, și într-un mod inedit:au fost adăugate pagini, capsându-se de ultima o hârtie bleu specială și pliindu-se în așa fel încât să formeze 4 noi pagini. Maestrului i se mai acordă 6 luni, moment în care, foarte probabil, i s-a comunicat că nu aveau să mai existe și alte prelungiri. Dovadă a acestei hotărâri a Republicii Populare Române stă ultima mențiune în pașaport, datată 28 iunie 1949 – deci la doar două săptămâni de la ultima prelungire pentru 6 luni – care atestă faptul că posesorul s-a declarat refugiat politic, renunțând astfel la cetățenia română și punându-se rapid sub protecția Organizației Internaționale a Refugiaților. 

Acest pașaport a fost eroul unei lupte politice intense. Partidul Comunist a amintit în mai multe rânduri documentul ca dovadă a patriotismului enescian, care – chipurile – ar fi păstrat până în ziua morții sale un pașaport al democrației populare. La prima vedere, așa pare:după cum am văzut, Maestrul l-a prelungit chiar și după ce paginile i s-au terminat și a acceptat acoperirea prin capsare a stemei regale. 

Regaliștii și anti-comuniștii, pe de altă parte, interpretează prelungirea pașaportului ca pe o rezistență, o luptă a Maestrului pentru păstrarea vie a simbolului unei Românii care, chiar strivită de comunism, nu vrea să-și uite identitatea, fiecare pagină purtând crucea Regelui Mihai.

Realitatea este cu totul alta, de o simplitate dezarmantă:toate prelungirile de valabilitate ale pașaportului sunt doar… dovezi de dragoste!

Da, George Enescu își câștiga existența călătorind mult, consumând astfel rapid spațiul din pașaport, dar acest act avea, din construcție, ceva grozav de tandru:o pagină specială pentru însoțitor, cu fotografie. Astfel, soția sa putea călători pe aceeași viză cu același pașaport. George Enescu își onora astfel iubita, purtând-o simbolic în pașaport, cerând mereu ca viza să fie valabilă pentru amândoi. Ce îndrăgostiți din această lume n-ar dori să călătorească împreună cu un singur pașaport?

Hârtia de calc folosită ca învelitoare confirmă această ipoteză. Maestrul nu dorea să supere pe nimeni și a acoperit de bună voie coperta regală a pașaportului. Prin nenumăratele prelungiri ale pașaportului, credem că artistul nu a vrut altceva decât să-și poarte soția cât mai aproape de inimă, cât se putea de mult. 

Cicatricile de pe faţa Marucăi, un mit?

Da, de la sosirea în Franța, Maria Enescu a călătorit alături de soțul ei fără un pașaport propriu. Acest lucru se potrivește perfect personajului, o fire excesiv romantică. Odată cu refugiul politic, însă, Maria Enescu este nevoită să aibă pașaportul ei, prilej cu care se poate spulbera un alt mare mit legat de tinerețea ei zbuciumată, anume acela al cicatricilor de pe față, lăsate de un acid cu care ea însăşi s-ar fi mutilat din cauze isterico-pasionale. 

Ei bine, ca orice act de identitate serios din acea vreme, pașaportul Marucăi avea și rubrica „semne particulare”, rubrică în care se trec eventualele cicatrici sau tatuaje vizibile ale persoanei care se identifică cu acel act. Pe toate pașapoartele existente în dosar rubrica este goală sau are o cratimă, dovadă clară că pe fața Marucăi nu exista nicio cicatrice vizibilă. Mai mult, tot în dosarul Enescu se află și o cerere de carte de identitate a Marucăi din 12 mai 1938. Este singura fotografie frontală a ei din dosar, unde i se văd clar obrajii intacți, singura „cicatrice” de pe chipul ei fiind… urma lăsată de ștampila aplicată pe cerere.

Un nou raport despre soții Enescu din anul 1950

Următorul document interesant este datat 9 decembrie 1950 și reprezintă un raport detaliat asupra celor doi refugiați de origine română. Sunt trecute în revistă datele de naștere, căsătoriile anterioare, situația copiilor Marucăi, anii în care au stat în Franța și datele de intrare și de ieșire. Ceea ce este cu adevărat interesant este că se spune că artistul şi soţia sa au locuit din 1907 fără întrerupere (mai puțin perioadele 1914-1919 și 1939-1947) la numărul 26, strada Clichy, arondismentul 9, corectând informaţiile anterioare, care îi plasau pe soții Enescu ca locuind în Strada Avenue de la Glacière, Bellevue, în districtul Seine en Oise. Această ultimă adresă era proprietatea lui George Enescu, dar era folosită doar periodic, ca locuință de vacanță. 

Polițiștii notează faptul că chiria anuală a apartamentului din Rue de Clichy este de 20.000 de franci, dar că venitul anual al Maestrului este de 700.000-800.000 de franci, astfel încât viața pe care o duc este lejeră. Detectivul nu uită să sublinieze că Maestrul este membru al Legiunii Franceze de Onoare în grad de ofițer, ordin conferit în 1924, superior celui oferit în 1913, același, dar în grad de cavaler. Acest paragraf este marcat cu roșu, semn de excepționalitate. Cu siguranță că detectivul francez ar fi fost și mai impresionat dacă ar fi știut că pe lângă cei doi președinți francezi care i-au înmânat Legiunea de Onoare Maestrului au mai fost și patru regi ai României care i-au înmânat personal decorații importante.

Februarie 1955:Securitatea a încercat să-l scoată pe Enescu din Franţa

Un ultim document, de această dată postum Maestrului, datat 16 mai 1955 ne relatează exact ceea ce s-a întâmplat în zilele de 11 și 12 februarie 1955. La acea dată, Securitatea Română inițiase proiectul de răpire a lui George Enescu din Franța;dar nu mort, cum greșit s-a presupus ulterior, ci încă viu, tocmai pentru că era într-o stare gravă, neputându-se apăra. 

Pentru a nu risca prea mult, Securitatea Română s-a folosit de un agent refugiat politic în Elveția – Corneliu Bedițeanu – pe care l-a trimis să acționeze în Franța. Acesta a avut curajul și abilitatea plastografică de a se prezenta la Poliția Pariziană cu documente false – semnate, chipurile, de George Enescu – prin care era împuternicit să obțină viză de călătorie în Elveția pentru artist. „Bedeteanu”, cum l-au botezat fonetic polițiștii francezi, netrezind nicio suspiciune, primește pașaportul vizat pentru Maestru, dar spre seară, în aceeași zi, apare la Serviciul Pașapoarte refugiatul român „Lupoicel”, adică nimeni altul decât Ion Lupoaie, soțul lui Alice Cantacuzino, fiica mai mică a Marucăi. Cum aflase acesta de acțiunea lui Bedițeanu este încă un mister, dar cert este că reușește să-i convingă pe polițiștii francezi de la Biroul 5 al Poliției Generale că s-a eliberat un pașaport valid cuiva care vrea să-l răpească pe George Enescu. Directorul Biroului 5 îl sună pe Șeful Biroului Pașapoarte, comisarul Chassaignon, și pe comisarul șef al Secției 6 de la Informații Generale, Gaveau. 

Gaveau află că Chassaignon îl urmărea pe Bedițeanu de ceva vreme și, pentru a nu compromite urmărirea, hotărăște să intervină el cu oamenii secției sale. Contra-acțiunea este de o simplitate dezarmantă:oamenii lui Gaveau se duc a doua zi, sâmbătă, 12 februarie 1955, la Bedițeanu acasă și-i cer pașaportul Maestrului. Acesta pur și simplu îl înapoiază. Gaveau are pașaportul lui George Enescu și anunță pe toată lumea acest lucru. Pe data de 25 februarie, pașaportul este înmânat personal lui George Enescu și lucrul este raportat și reverificat pe 3 martie.

Ce se știa până acum era o convorbire telefonică datată 13 mai, deci la 9 zile după moartea Maestrului, convorbire efectuată de Bedițeanu din Basel, referitoare la Enescu și la supărarea sa că planul a eșuat. S-a presupus astfel eronat că Securitatea ar fi căutat să răpească cadavrul lui Enescu. Gestul ar fi fost complet inutil și macabru de ridicol, dar în poveștile despre Securitate glasul rațiunii este deseori uitat. În realitate, acțiunea a avut o doză de adrenalină echivalentă cu falsificarea unei parafe medicale pe o rețetă de medicamente compensate.

Totuși, ce-ar fi făcut Bedițeanu dacă nu ar fi fost nevoit să dea pașaportul lui Enescu înapoi? Cum l-ar fi transportat pe Maestru din Eleveția înapoi în România? Ar fi fantastic de interesant să aflăm care a fost planul complet al răpirii. Poate viitoarele cercetări ne vor dezvălui, finalmente, detaliile acestei acțiuni misterioase.