La bine și la rău, dar nu întotdeauna: o istorie a divorțului

În Statele Unite ale Americii, probabilitatea ca o căsătorie să dureze 20 de ani a scăzut la 50%. Procentajul este mai mare doar în alte două state:Maldive și Belarus. Peste tot în lume, cifrele arată o creștere semnificativă a ratei divorțurilor în secolele XX-XXI. Care sunt efectele sociale ale acestei schimbări? Studiile arată că în cele mai multe cazuri femeile sunt cele care poară povara socială și economică a divorțului:o femeie divorțată, mamă a unui copil, are șanse mult mai mari să ajungă în sărăcie. De ce s-a ajuns aici când, de fapt, divorțul a apărut în societate ca instrument pentru eliberarea femeii?

Cazul Boleyn, un precedent periculos?

Cel mai cunoscut caz de divorț din toate timpurile rămâne cel dintre Henric al VIII-lea și Papa Clement al VII-lea. Lupta a început în 1527, când regele Angliei a încercat să-l forțeze pe Papă să-i anuleze căsătoria cu Catherine de Aragon, care nu reușise să-i ofere un moștenitor. Hotărât să se căsătorească din nou – cu mai tânăra Anne Boleyn, Henric al VIII-lea a sfârșit prin a rupe legăturile cu Biserica Catolică în 1522, când s-a autoproclat șeful unei noi biserici:Biserica Angliei. A apărut astfel prima fisură într-un stil de viață care dura de mai bine de 1000 de ani, iar ca urmare a deciziei unilaterale ale regelui societatea engleză a trecut prin foarte multe transformări.

Cea de-a doua căsătorie a lui Henric al VIII-lea n-a durat mult:la doar trei ani după controversata căsătorie, Anne Boleyn a fost acuzată de trădare, adulter și incest, și a fost condamnată la moarte. Inamicii săi au acuzat-o că a distrus sfânta instituție a căsătoriei, stabilind un precedent foarte periculos. Adevărul este însă altul:așa-zisul precedent a dus doar la un singur divorț, în anul 1552. Apoi termenul nici nu a mai fost folosit până în anul 1670. De fapt, chiar când țările occidentale protestante începeau să accepte ideea că pot exista motive veritabile pentru a pune capăt unei căsnicii, Anglia a făcut un pas înapoi. Noua biserică a lui Henric al VIII-lea s-a pronunțat clar împotriva divorțului, indiferent de circumstanțe, și a instituit restricții mult mai dure în privința anulărilor. Spre exemplu, regula potrivit căreia o căsătorie putea fi anulată dacă se dovedea că soții erau rude (verișori chiar și îndepărtați) a fost desființată.

Divorț decis în Parlament

Biserica Angliei se opunea atât de tare divorțului încât singura modalitate de a-l obține era printr-un act al Parlamentului, deci o lege votată de ambele camere. Puțini erau însă cei care aveau mijloacele de a obține un astfel de act – sau erau măcar dispuși să-și expună problemele personale presei, publicului și celor câteva sute de parlamentari. Când într-un final o lege a divorțului a fost adoptată în Anglia – în 1857, numărul total de divorțuri din istoria țării era de 324.

Din aceste 324 de cazuri de divorț, doar patru fuseseră inițiate de femei. Dacă un bărbat putea obține divorțul printr-o dovadă de adulter, unei femei îi era de zece ori mai dificil:ea trebuia să probeze nu doar adulterul, ci și circumstanțe agravante serioase. De-a lungul anilor, femeile care încercau să divorțeze au descoperit că nici măcar violul, părăsirea căminului și problemele financiare nu erau luate în seamă. Și atunci, ce motiv era suficient de puternic încât să-i permită unei femei să divorțeze? S-a aflat abia în 1801, când o femeie pe nume Jane Addison a obținut divorțul după ce a demonstrat că soțul ei a înșelat-o cu propria soră chiar în căminul propriu.

Și anularea era greu de obținut

Înainte de cazul Addison, o femeie putea spera cel mult la o separare legală, însă aceste aranjamente se făceau sub patronajul bisericii. Oricare dintre soți putea cere separarea legală în caz de adulter sau violență extremă. Femeile care reușeau să obțină această separare – numită divortium a mensa et thoro– puteau trăi separat de soții lor, de obicei primind și o alocație fixată de Curte. Procesul era însă lung și scump;de aceea se înregistrau, în medie, doar 12 cazuri pe an. În plus, indiferent care erau motivele separării, femeia trebuia să-și păstreze castitatea și să asculte de soțul ei și risca să piardă custodia asupra copiilor.  

Doar pentru că aveau opțiuni foarte limitate, asta nu a însemnat că femeile nu încercau tot posibilul să obțină un divorț atunci când și-l doreau cu ardoare. Unul dintre motivele clare pentru anularea unei căsătorie era imposibilitatea consumării acesteia. În multe cazuri, femeile nu recurgeau la această opțiune pentru că modalitatea prin care ea trebuia probată – examinări fizice dure – era neplăcută. Însă în 1561, o femeie pe bume Willmott Bury din Devon a cerut anularea căsătoriei pe motiv că soțul ei, John, nu-și putea face datoria ca soț. În urma unei examinări s-a stabilit că femeia era încă virgină, iar un doctor a stabilit că din cauza unei mai vechi lovituri de cal, dl. Bury rămăsese cu un singur testicul și era, cel mai probabil, impotent. Prin urmare, Curtea a decis anularea căsniciei. Însă odată divorțat de Willmott, John s-a căsătorit din nou și, surpriză!, noua soție i-a născut un fiu.

Problema s-a clarificat când următorul pe listă la succesiunea averii lui Bury a contestat validitatea anulării și a încercat să-l proclame pe fiul său drept ilegitim. Procesul nu a avut însă efectul scontat.

Scandalul contesei de Essex

Scandalul cauzat de cazul Bury a dus la o mai strictă interpretare a regulilor, inclusiv la introducerea unui articol potrivit căruia dacă fostul soț își „descoperea” brusc potența, anularea devenea invalidă. Chiar și așa, în 1613, Frances, contestă de Essex (foto), a numit impotența drept motivare a unei cereri de anulare a căsătoriei. Contesa susținea că soțul ei e impotent, iar el nu a disputat faptul că această căsătorie nu a fost consumată. Însă pentru a-și salva numele și onoarea, a susținut că problema de ordin fizic era, de fapt, a soției sale.

Aristocrația engleză n-a știut cum să privească această poveste. Între timp, Frances se îndrăgostise de unul din favoriții regelui James I, Contele de Somerset. Era disperată să se căsătorească cu el și era pregătită să facă orice pentru a-și câștiga libertatea. Astfel, avocații ei au găsit o soluție sub forma unei vechi însemnări de secol XIII aparținând Sf. Toma d’Aquino. Potrivit acestuia, un bărbat putea deveni impotent temporar din cauza unei vrăjitorii. Avocații au susținut că asta se întâmplase în cazul Contelui de Essex, care ar fi fost victima unor persoane necunoscute. Prin urmare, se putea obține anularea căsătoriei fără ca cineva să-și piardă onoarea.

Însă nu mulți au fost convinși de argumentul invocat de avocați, cu atât mai puțin Arhiepiscopul de Canterbury, care conducea completul de 10 judecători însărcinat cu acest caz. Însă Frances și Somerset aveau un aliat foarte puternic în persoana Regelui James I. Procesul a fost câștigat cu vot majoritar, iar cei doi îndrăgostiți s-au căsătorit în decembrie 1613.

Povestea nu s-a încheiat atunci. Doi ani mai târziu, regele a primit o scrisoare pe care nu o putea ignora. Frances era acuzată că l-ar fi otrăvit pe Sir Thomas Overbury, unul dintre cei mai fermi critici ai anulării căsătoriei sale, care murise cu doar zece zile înainte de pronunțarea deciziei Curții. Mai mult, Overbury murise când era îndemnițat în Turnul Londrei, trimis acolo din ordinul Regelui, fapt ce-l putea incrimina chiar pe suveran. Astfel, dincolo de scandalul imens ce se putea naște, se ivea chiar o conspirație împotriva regelui. James I și-a salvat pielea rapid:Frances a fost arestată și s-a declarat vinovată de tentativă de omor, iar cuplul intrat în disgrație a fost exilat în provincie drept pedeapsă.

Afacerea Essex a avut un efect puternic asupra viitoarelor procese de anulare, devenite acum mai dificile. Cazurile în care se putea obține anularea căsătoriei trebuiau să fie mult mai clare:spre exemplu, o anulare s-a obținut ușor în 1680, când Arabella Hunt a descoperit că soțul ei, James Howard, era de fapt o femeie. Apoi, în 1766, Dorothea Maunsell și-a anulat căsătoria cu Giusto Ferdinando Tenducii, cântăreț italian de operă, pentru că acesta era… castrat.

În cazuri mai puțin clare, anularea era dificilă. Mai rămâneau două motive prin care o femeie se putea elibera de căsătorie:în caz de bigamie sau dacă era minoră la vârsta căsătoriei. Ambele erau ușor de dovedit și chiar foarte des întâlnite până în 1753, când a fost adoptată o nouă legislație privind căsătoria prin care se stabileau reguli clare privind înregistrarea și efectuarea căsătoriilor.

Bigamie și violență extremă

În 1707, Barbara Villiers, una din vechile amante ale Regelui Charles II, a descoperit că soțul ei era deja căsătorit. La vârsta de 64 de ani, femeia se îndrăgostise de un bărbat cu 10 ani mai tânăr, RobertFielding;s-a căsătorit cu el în noiembrie 1705 în pofida proastei lui reputații. Însă cu doar două săptămâni înainte, Fielding se căsătorie cu Anne Deleau, o văduvă cu o avere de £60, 000. Fielding a reușit să-și păcălească soțiile timp de șase luni, când a descoperit că fusese el însuși victima unei înșelătorii. Anne Deleau era de fapt Mary Wadsworth, o prietenă a coafezei adevăratei Anne. Fielding și-a vărsat atunci nervii pe cea de-a doua soție, Barbara, pe care a bătut-o atât de tare încât femeia s-a aruncat pe geam pentru a scăpa de pumnii acestuia. Ea l-a dat în judecată și a obținut anularea căsătoriei, dar până atunci el îi cheltuise deja mare parte din avere și o lăsase însărcinată pe nepoata ei.

Nici în acest caz căsătoria n-ar fi fost anulată doar din motivul violenței. Ne întrebăm, astfel, dacă a existat vreodată vreun caz atât de grav în care să se decidă anularea unei căsătorii doar pe motiv de violență domestică. Răspunsul?  Un singur caz.

în aprilie 1531, un juriu l-a condamnat pe Contele de Castlehaven de viol și sodomie. Pe lista delictelor comise se numărau:angajarea amanților săi ca servitori în casa pe care o împărtășea cu soția;căsătoria forțată a fiicei sale cu unul dintre acești amanți/servitori;complicitate la seducerea fiicei vitrege minore și, în fine, imobilizarea forțată a soției în timp ce aceasta era violată de unul dintre servitori. Apărarea lui Castlehaven s-a bazat pe ideea că trupul soției aparține exclusiv soțului și că acesta poate dispune de el indiferent cum își dorește. Potrivit legii, prima parte a afirmației era adevărată, dar procurorii au respins concluzia la care ajunsese Contele, cum că poate face ce vrea cu trupul soției, și l-au condamnat la moarte.

Castlehaven a fost decapitat pe 14 mai 1631, aproape la un veac după execuția lui Anne Boleyn. Ironia este că, în ambele cazuri, s-a decis mai ușor moartea inculpaților decât acordarea divorțului.

Contrar opiniei populare, Henric al VIII-lea nu a divorțat de niciuna dintre soțiile sale. Prima căsătorie, cu Catherine de Aragon, a fost anulată. Pe Anne Boleyn a acuzat-o de trădare și, cu două zile înainte de execuția ei, le-a ordonat episcopilor să decreteze și anularea acestei căsătorii. Însă regele nu s-a văzut niciodată pe sine ca un ucigaș de neveste. Dacă Anne Boleyn poate fi acuzată că a început un trend, nu poate fi vorba de un trend al divorțurilor, ci al încheierii unei căsătorii prin moarte. Căci așa se spune, nu? „Până când moartea vă va despărți.”

Sursa:www.smithsonianmag.com