În 1933, Albert Einstein cere să fie primit în Turcia

Nu este niciun secret că ideologia nazistă nu îi accepta pe evrei. Ca urmare a metodelor promovate de regimul nazist, cetățenii germani de origine evreiască s-au văzut în imposibilitatea de a mai avea siguranța unei vieți normale. Printre ei, și Albert Einstein, profesor la Universitatea din Berlin.

Dar de ce a dorit Einstein să se stabilească în Turcia? Care să fi fost motivele care au stat la baza trimiterii unei scrisori în acest sens șefului guvernului de la Ankara, İsmet İnönü? Să fi ținut cont germanul Albert Einstein că în procesul de consolidare al statului turc s-au folosit planurile și ideile Germaniei? Să se fi gândit omul de ştiinţă la relaţiile foarte mult timp pozitive dintre cele două state? Să-l fi convins personalitatea lui Atatürk, unicul lider care a reușit să pună capăt unui Imperiu și să construiască o Republică după model occidental? Vom discuta despre toate acestea în cele ce urmează…

În procesul de reconstrucție a Turciei, Mustafa Kemal Atatürk a făcut apel la intelectuali, în special la cei occidentali, pentru a veni și a pune bazele noului stat. S-au adus profesori din Europa, pe cât posibil cu participarea tuturor puterilor, pentru a elimina suspiciunile. Reorganizarea marinei a fost încredințată Marii Britanii, jandarmeria, care juca un rol mult mai important în Turcia decât în Europa, și reformarea administrației financiare au revenit Franței, iar armata a fost reorganizată după modelul german, în acest scop sosind în Turcia o misiune militară. 

Acesta n-a fost însă un proces facil, iar îngrijorările oficialilor turci, cu privire la mersul acţiunilor de modernizare, sunt evidente şi din raportul pe care îl adresează Vasile M. Anastasiu, consul la Istanbul, lui Con¬stan¬tin I. Argetoianu, ministru a.i. al Afacerilor Străine al României. Aflăm că o dată cu înlocuirea alfabetului arab cu cel latin a ieșit în evidență un procent înspăimântător al neștiutorilor de carte – o altă problemă care îi preocupa serios pe conducătorii Republicii era numărul colosal de analfabeţi din această ţară. Însuşi Mustafa Kemal a fost nevoit să recunoască în mod public că în acest secol de lumină şi civilizaţie este „ruşine pentru o ţară ca Turcia, unde procentul ştiutorilor de carte este d-abia 10%”.

Paralel cu eforturile susţinute pentru introducerea caracterelor latine, guvernanţii turci par hotărâţi să lucreze în vederea eradicării analfabetismului, înfiinţând şcoli numeroase şi silind chiar pe adulţi să înveţe carte. Toate aceste năzuinţe spre cultură şi civilizaţie sunt lăudabile şi dovedesc dorinţa adâncă a turcilor de a o rupe cu trecutul. O campanie unică şi o mobilizare nemaiîntâlnită au dus la schimbarea unui alfabet cu un altul şi la apariţia unei limbi, într-o perioadă foarte scurtă. Parcursul trecerii de la o etapă la alta este bine descris de către consulul nostru la Constantinopol: 

„Îndată ce Preşedintele Republicii a proclamat în public necesitatea adoptării caracterelor latine pentru scrierea limbii turceşti, o activitate febrilă şi demnă de elogii s-a manifestat imediat şi în întreaga ţară pentru propagarea noului alfabet.

Proclamaţia Ghaziului a fost un semnal al cărui ecou a fost auzit de toţi şi de la care au pornit iniţiative de tot felul, publice şi private, tinzând la învăţarea cât mai grab¬nică a noilor caractere. Preşedintele Republicii în persoană ia o parte activă la răspândirea lor. Sub îndemnul şi înalta sa direcţie, tot anturajul prezidenţial a învăţat noul alfabet cu noile reguli. Comportamentul şi grija sa de a-i vedea pe toţi imitând acest exemplu merge până în a-i supune la un examen pe toţi demnitarii statului care îl vizitează.

Presa, la rândul ei, nu conteneşte să arate zilnic utilitatea ce reprezintă pentru turci înlocuirea caracterelor arabe cu cele latine. Această reformă va face din limba lor o limbă clară şi înţeleasă de toţi, accesibilă nu numai străinilor şi minorităţilor din această ţară, dar şi analfabeţilor, al căror număr, atât de mare astăzi, va scădea progresiv. Ea va asigura poporului progresul său intelectual, lucru imposibil de obţinut cu vechile caractere” .

În contextul acestui proces de modernizare în care se angajaseră turcii, Albert Einstein îi scrie, de la Paris, la 17 septembrie 1933, președintelui Consiliului de Miniștri, İsmet İnönü;omul de ştiinţă îi arată șefului guvernului de la Ankara condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea comunitatea evreiască în Germania, solicitându-i în acelaşi timp sprijinul. Ajutorul ar consta în acceptarea unui grup de 40 de profesori, medici şi cercetători care nu își doresc altceva decât să-și continue activitatea și să-şi exercite profesiile:

„Paris, 17 septembrie 1933

Excelența Voastră,

În calitate de Președinte Onorific al Organizației Mondiale «OZE», îndrăznesc să mă adresez Excelenței Voastre pentru a permite unui grup de patruzeci de profesori și doctori din Germania să își continue activitatea stiințifică și medicală în Turcia. Cei sus-menţionați nu își mai pot practica meseria în Germania din pricina legilor în vigoare acolo în acest moment. Majoritatea au experiență vastă, cunoştințe și merite științifice și se pot dovedi foarte utili dacă se stabilesc într-o nouă țară.

Dintr-un mare număr de aplicanți, Organizația noastră a ales patruzeci de specialiști cu experiență și savanţi de prim rang, iar prin prezenta ne adresăm Excelenței Voastre pentru a permite acestora să se stabilească în țara dumneavoastră. Acești oameni de știință sunt dispuşi să muncească timp de un an fără niciun fel de remunerație, în orice instituție, în funcție de ordinele Guvernului dumneavoastră.

Pentru a susține această cerere, îndrăznesc să îmi exprim speranța că prin aprobarea acestei solicitări Guvernul dumneavoastră nu numai că va întreprinde un act de mare umanitate, dar de asemenea va aduce un profit țării dumneavoastră.

Am onoarea de a fi,

Umilul servitor al Excelenţei Dumneavoastră

(Prof. Albert Einstein)

Excelenței Sale

Președintele Cabinetului de Miniștrii

al Republicii Turce”

Abil politician, İsmet İnönü a trimis mai departe scrisoarea ministrului Educației, dr. Reșit Galip, însă tot şeful guvernului îi va răspunde lui Einstein la 14 noiembrie 1933. Răspunsul nu e însă cel aşteptat – Turcia nu poate da curs cererii grupului OZE: 

„Domnului profesor A. Einstein

Președintele Societăților/Companiilor «CSB»

4 Strada Roussel, 4 Paris(XVII-E)

Domnule profesor,

Am primit scrisoarea dumneavoastră din 17 septembrie 1933, prin care mi se cerea admiterea a patruzeci de profesori și doctori în Turcia, care nu pot să își continue lucrările științifice și medicale în Germania, având în vedere legile recente care guvernează această țară.

Am consemnat de asemenea că acești domni ar accepta să lucreze în instituțiile noastre, sub ordinele Guvenului nostru, și fără nicio remunerație pe timp de un an.

Admițând că propunerea dumneavoastră este foarte atractivă, mă simt obligat să vă zic că eu nu văd posibilitatea de a concilia această ofertă cu legile și reglementările din țara noastră.

Domnule profesor, cum bine știți, noi am angajat prin contract mai mult de patruzeci de profesori și doctori care prezintă aceleași calități, aceleași capacități și dintre care majoritatea se află în aceleași condiții politice ca aceia care fac obiectul scrisorii dumneavoastră. Acești profesori și doctori au acceptat să lucreze la noi conformându-se legilor și reglementărilor aflate în vigoare în momentul actual.

În prezent lucrăm pentru a pune la punct mecanismul delicat pe care îl presupune un organism conținând membri foarte diferiți prin originea, cultura și limba lor.

De aceea în momentul de față și în contextul în care ne aflăm, nu ne va fi posibil, din nefericire, să angajăm un număr mai mare dintre acești domni.

Regretând că nu am putut să vă îndeplinesc solicitarea, vă rog, domnule profesor să acceptați salutările mele sincere”. 

Regulile emigraţiei în Turcia în 1938

Turcia a preferat, aşadar, să se țină departe de această minoritate hulită de multe state perioada respectivă. O dovedește şi un document găsit la Arhivele Naționale ale Turciei din Ankara:o notă informativă din partea autorităţilor turce primită în epocă de oficialităţile de la Bucureşti, privind emigranţii – şi, între aceştia, şi emigranţii evrei. 

În conformitate cu principiul reciprocităţii dintre România şi Turcia, partea turcă a dus o politică foarte dură în ceea ce îi priveşte pe emigranţi. Astfel, în 1938, Sukru Saracioglu, ministrul de Externe al Turciei, primeşte de la locţiitorul ministrului de Interne, Sukru Kaya, o notă pe care o transmite apoi Ambasadei turce din România. Conform acesteia, cetăţenii români nu pot sta mai mult de două luni în Turcia. Singura excepţie o reprezenta minoritatea evreiască, care era supusă unor reguli speciale:orice evreu care venea în Turcia era obligat să aibă asupra sa viza următoarei ţări în care se va duce;nu avea voie să rămână mai mult de o lună în Turcia;orice familie evreiască care dorea să stea la Istanbul această perioadă trebuia să deţină o sumă de bani care – arată documentul – „va acoperi chel¬tu¬ie¬lile”;suma trebuia arătată consulului la locul de îmbarcare, iar, la sosirea în Turcia, poliţiei;pentru prima persoană, suma era de 300 de lire, iar pentru fiecare membru al familiei câte 150 lire în plus.

Statul turc preciza şi că stabilirea familiilor evreieşti în Turcia nu era dorită, men¬ţionând totodată că numărul evreilor care urma să treacă prin Strâmtori tre¬buia prezentat mai întâi Ministerului de Interne – şi, cu toate acestea, de¬bar¬ca¬rea lor rămânea la latitudinea poliției. Numărul evreilor care veneau în Turcia nu trebuia să depăşească 200 lunar, dar putea să crească în următorul fel:să vină un număr de evrei care putea să fie mai mic sau egal cu numărul de evrei care părăsea Turcia în acelaşi timp. Guvernul Republicii Turcia declara că această problemă rămâne la latitudinea sa și că îi poate expulza pe evrei oricând doreşte. Mai mult, oficialităţile din Turcia îşi atenţionau propria Legaţie din România să nu producă anumite mişcări greşite în numele umanităţii.

În ceea ce-i privea pe cetăţenii români care depăşeau termenul de două luni, aceştia urmau a fi atenţionaţi, statul turc dorind să ştie câţi cetăţeni români erau în Turcia la acel moment și câţi depăşiseră termenul .

Se pare că între Mustafa Kemal și İsmet İnönü această situație anume nu a fost discutată. Se ştie însă că începând cu 1929, liderul turc a oferit condiții privilegiate tuturor academicienilor, profesorilor universitari, inginerilor, arhitecților etc. care ar fi fost dispuși să se mute în Turcia. Așa s-a deschis la Ankara în 1933 Școala de Agronomie și Medicină Veterinară, iar rectorul acesteia a fost numit Falke Friedrich, la Istanbul. Vechea Universitate (înființată în 1453) a fost desființată și înlocuită printr-o universitate modernă, iar în primii ani s-a recurs la profesori europeni. Peste 30 de profesori europeni germani, unii de renume mondial, au ținut cursuri la Istanbul alături de numai 5 francezi. Statul turc a cumpărat în masă biblioteci din Occident. S-a hotărât, de asemenea, înființarea altor două universități, una în partea de est a țării, în speranța că vor deveni noi centre culturale și spirituale ale popoarelor din Orient.

Dincolo de schimbul de scrisori dintre Einstein și İsmet İnönü, rămâne totuşi întrebarea:de ce a ales omul de ştiinţă Turcia? O țară în progres, dar încă neconsolidată, o țară în care reformele copiate după modelul occidental nu se încheiaseră. Turcia trecuse până în 1933 printr-o serie de schimbări nesperate cu un deceniu în urmă, dar era totuși departe de statutul unui stat consolidat.