Băieți de liceu militar. O poveste din România interbelică

Regele
Carol al II-lea le-a cerut militarilor români să fie oameni ai
datoriei. Și fiecare dintre elevii Liceului Militar „Ștefan cel
Mare” din Cernăuți avea o datorie de onoare. Măcar o dată, pe
parcursul școlii, să iasă noaptea din dormitor fără să fie
simțit și să meargă la bordelul din strada Șt. O. Iosif, la nr.
2.

Riscul
era mare. Cine era prins strecurându-se afară, în miez de noapte,
era trimis acasă în haine kaki de trupă, reformate, fără grade
și fără însemne. Adio, splendidă uniformă bleumarin!

A
părăsi definitiv liceul în acest mod însemna cea mai mare rușine
și cea mai mare durere. Iar rezultatele bune la învățătură nu
salvau pe nimeni.

Dacă
aventurierul nu era prins, recompensa era pe măsură… Amorul
interzis și – mai ales! – respectul colegilor de clasă erau
primele bastioane care se cereau cucerite din lunga viață de
militar pe care o aveau în față. Desigur, numai unii se încumetau
la o asemenea faptă eroică…

Colonelul
Eugen Drăgulănescu, directorul instituției, nu știa ce să
creadă. La urechile lui ajungeau tot felul de povești. Se spunea că
gradele mici priveau cu simpatie escapadele. Mai erau și profesorii
liceului – toți civili – care se amuzau grozav pe seama acestui
subiect. Oare ei ce informații aveau? Când încerca să afle mai
multe, ajungea la concluzia că erau doar zvonuri. Nimeni nu știa
ceva clar și sigur. Bordelul din strada Șt.O.Iosif nr.2? Câte nu
se pot spune despre un astfel de local…

Era
dezlegare de la comandant ca elevii din clasele mari să meargă la
bordel. Era ceva normal și, oricum, ei tot s-ar fi dus… Dar
trebuia să se întâmple ziua, sub supravegherea șefilor de clasă,
care știau să aleagă numai acele localuri care aveau aviz sanitar.

Ca
să-și schimbe gândurile, Drăgulănescu a mers la fereastră și a
privit afară. Trecuse de jumătatea lui decembrie… A fost un an
bun și datora acest fapt profesorilor din liceu. Aprecia activitatea
culturală a instituției, mai ales inițiativele care excedau
programa școlară. Iată, de curând venise la Cernăuți
publicistul Emanoil Bucuța, pentru a-și prezenta cartea despre
capra neagră din Carpați. Elevii care au participat la conferință
s-au întors încântați.

Drăgulănescu
a zâmbit. Și-a amintit de Augustin Z.N. Pop, profesorul de limba
română. Nu împlinise 30 de ani, dar ce figură era… Le făcuse
tuturor o surpriză aducându-l pe scriitorul Liviu Rebreanu. După o
discuție de neuitat avută în cancelarie, cu corpul profesoral și
cu ofițerii, Rebreanu a fost condus în sala mare, unde era așteptat
de elevi.

Z.N.
Pop a provocat o dezbatere despre I.L. Caragiale, iar scriitorul a
primit subiectul cu lejeritate. El i-a întrebat pe adolescenți ce
părere au despre actualitatea operei marelui dramaturg. Un elev a
avut un discurs genial. L-a făcut praf pe Caragiale, reproșându-i
că, din toată societatea românească, n-a găsit un model mai
de Doamne-ajută care să-l inspire! Toate personajele erau numai
lichele, singura excepție pozitivă fiind cetățeanul turmentat din
„Scrisoarea pierdută”. După ce a mai ascultat și alte păreri,
Rebreanu le-a vorbit copiilor vreo douăzeci de minute despre
literatură și viață.

Drăgulănescu
își privi ceasul. Se apropia momentul să iasă din birou și să
meargă la teatru, însoțit de profesori și elevi. O trupă venită
de la București punea în scenă o comedie franțuzească, cu doi
comici vestiți, Gheorghe Timică și Vasiliu-Birlic. Mai era și un
tânăr actor de care nu auzise, Radu Beligan…

În
seara următoare era serbarea de sfârșit de an și apoi… vacanța
de iarnă.

***
***

Serbarea
de sfârșit de an de la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din
Cernăuți l-a avut ca invitat special pe Visarion Puiu, mitropolitul
Bucovinei. A luat loc pe primul rând, unde erau rezervate două
fotolii, pentru înaltul oaspete și pentru directorul liceului.
Sfinția sa purta haine de gală, iar pe pieptul colonelului
strălucea Ordinul Mihai Viteazul, primit cu două decenii în urmă,
în Marele Război.

Tot
în față, pe primele două rânduri, s-au așezat ofițerii și
profesorii, iar de la rândul trei – bineînțeles – elevii.

Prima
parte a serbării prevedea un program muzical. Orchestra era
constituită din elevii care știau să cânte la instrumente.
Dirijor era Mircea Basarab, un adolescent de 16-17 ani care, peste
ani, va fi director al Filarmonicii „George Enescu” din
București.

Apoi,
pe scenă a urcat și corul liceului, iar bagheta de dirijor a fost
preluată de profesorul de muzică Zorelo Petrovici.

Partea
a doua era așteptată cu nerăbdare. Se aflase că profesorul
Augustin Z.N. Pop și câțiva elevi talentați la teatru au pregătit
ceva ieșit din comun. Dar nimeni nu putea să spună despre ce era
vorba. O surpriză…

După
pauză, a început sceneta. În fața publicului au venit
elevii-actori și au imitat defectele dascălilor. Unul era cocoșat,
altul era ușor bâlbâit… Mai toți aveau ticuri verbale…
Veselia era generală. Niciodată, până atunci, nu s-a râs în
hohote când „profesorii” au dat note de 2 și 3.
Singurul
pe care elevii nu l-au avut în colimator a fost regizorul scenetei,
Augustin Z.N. Pop. Credea el…

Când
profesorul de română se pregătea să declare finalul și să
mulțumească publicului, elevul-plutonier Constantin Cernușcă a
anunțat că, având în vedere apropierea Crăciunului, mai aveau în
program o scenetă despre nașterea Mântuitorului.

Augustin
Z.N. Pop a fost luat prin surprindere. Nu știa nimic! Dar a rămas
liniștit, la locul lui. Nu se cădea să pună întrebări de față
cu directorul și mitropolitul.

Piesa
era scrisă chiar de Cernușcă. El îl juca pe Irod cel Mare. În
piesă mai era și Efraim, un sfetnic al lui Irod, interpretat de
elevul Zuzuleac.

Ei
bine, acest Efraim a avut ideea uciderii pruncilor mai mici de doi
ani, pentru că fiica sa tocmai născuse un copil nedorit, în urma
siluirii ei de către Irod. Efraim gândea că, ucigând toți copiii
sub doi ani, scăpa și de nepot…

Efraim
a chemat un soldat și i-a ordonat să treacă la acțiune. Acesta a
refuzat, fiindcă ordinul era odios. „Să ucid pruncii? Nu am
învățat această meserie!”, a răspuns soldatul.

Efraim/Zuzuleac
a zis: „Lasă, că am omul care-mi trebuie. Este un asasin venit
din Siria, îl cheamă Sabarca”.

Și,
întorcându-se spre public, Zuzuleac a arătat cu degetul spre
Augustin Z.N. Pop: „Sabarca, ia, vino aici!”.

Sala
a înlemnit. De n-ar fi fost iarnă, s-ar fi auzit musca bâzâind.
Profesorul de română, deși uluit, s-a ridicat în picioare. Nu
știa ce se întâmpla, dar era hotărât să nu le facă jocul lui
Cernușcă și Zuzuleac. Trebuia să reteze acest moment neprevăzut
și penibil. Nu avea ce căuta în piesă!

Efraim/Zuzuleac
și-a mângâiat barba falsă și l-a privit pe Z.N. Pop cu mare
luare aminte: „Am o treabă pentru tine. Tu cunoști meserie, nu-i
așa?”. Pentru a-i tăia elanul, profesorul i-a răspuns cu gura
uscată: „Nu! Nici eu nu știu meserie”.

Zuzuleac
atât aștepta: „Bine, fii atent! Te duci pe strada Șt. O. Iosif,
la nr.2 și întrebi de Leana Zbanghia. Îi zici că te-am trimis eu
să te învețe meserie”.

După
o secundă de stupefacție, în sală a fost delir. Urlete și
aplauze! Profesorii din primele două rânduri se simțeau răzbunați
și strigau Bravo! Zuzuleac era eroul lor. Până și
mitropolitul Visarion Puiu râdea cu lacrimi.

Drăgulănescu
a rămas sobru. Zâmbetul de pe fața lui era imperceptibil. La urma
urmei, profesorul de română își primise lecția… Era tânăr și
trebuia să învețe că de elevi nu e bine să fii atât de
apropiat.

***
***

S-a
dus vacanța, a venit prima oră de română. Augustin Z.N. Pop a
intrat în clasă și, grăbit, a aruncat catalogul pe catedră.
Apoi, fără nicio introducere, zis: „Domnilor elevi! Eu nu știam
că printre noi sălășluiește însuși regele comediei. Domnule
Zuzuleac, marele Aristofan ar fi fost mândru de dumneata… Ai auzit
de el, nu?”

„Da…
domnule profesor”, a răspuns Zuzuleac, luat prin surprindere. „A
trăit la Atena, acum două mii cinci sute de ani.”

„Bravo,
domnule. Așa e, a trăit la Atena… Știi cumva pe ce stradă a
locuit?”

Fața
lui Zuzuleac reda stupoarea.

„Nota
2”, i-a spus Z.N. Pop cu zâmbetul pe buze. „Ai grijă, ești în
ultimul an și trebuie să intri în Bacalaureat. Am foarte multe
așteptări de la tine”.

La
ora următoare, profesorul a intrat în clasă val-vârtej. Zuzuleac
abia a apucat să-și mai facă o cruce cu limba în gură… și a
fost scos la lecție.

„Domnule
elev, ai citit Baltagul?”

„Sigur,
domnule profesor. În această operă scriitorul Mihail Sadoveanu…”

„Stai
puțin – l-a întrerupt profesorul – vorbește-mi despre
elementul american din acest roman”.
Element american? Ce
dracu’ element american în „Baltagul”?

„Nota
2, Zuzuleac! Ai ratat Bacalaureatul!”

Până
în vară, Zuzuleac a învățat numai la română. Oră de oră,
spera să fie ascultat, dar Augustin Z.N. Pop îl ignora. Elevul
citise toată bibliografia școlară, cunoștea toți scriitorii din
manual și, mai ales, îl aprofundase pe Eminescu, preferatul
profesorului (peste ani, Augustin Z.N. Pop va ajunge unul dintre cei
mai buni specialiști în opera eminesciană). Tot ce-i trebuia era o
șansă…

A
venit și ultima oră din an. Profesorul de română a intrat în
clasă, a vorbit frumos și le-a urat succes la Bacalaureat și în
viață. Și a plecat…

Zuzuleac
a lăsat capul în jos.

Două
secunde mai târziu, ușa s-a deschis și Z.N. Pop a apărut în
cadrul ei: „Zuzuleac! Scrisoarea a III-a de Eminescu!”. Apoi, s-a
întors și a plecat spre cancelarie.

Zuzuleac
a zbughit-o după profesor, urlând, în spatele lui, toate teoriile
pe care le știa despre această poezie, inclusiv părerile originale
ale profesorului, publicate într-o gazetă literară.

Când
au ajuns în ușa cancelariei, Augustin Z.N. Pop s-a întors și i-a
spus: „Mergi liniștit în clasă. Ți-am dat medie de trecere.
Succes mai departe!”.

Notă: 

• Povestirea
  a fost reconstituită pe baza amintirilor generalului Mircea Mocanu
  (1927-2016), absolvent al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din
  Cernăuți.

_{Foto sus:
Promoția 1939 a Liceului Militar din Cernăuți. Comandantul Eugen
Drăgulănescu se află în mijlocul elevilor ©Muzeul Militar
Național Regele
Ferdinand I}

Mai multe pentru tine…