Cine au fost muschetarii regelui Franței? Și cine a fost, în realitate, D’Artagnan?

Cine
au fost Les
Mousquetaires du Roi?
Pe scurt, au fost o subunitate din brigada de gardă a regelui
Franței. Se numeau muschetari (cu „s”, nu cu „ș”) pentru că
purtau muschete, un tip de arme de foc. Bine, or fi avut și mușchi,
dar ideea e că denumirea le venea de la arme. Erau,
de asemenea, spadasini renumiți, așa cum îi știm din cărți și
din filme. Pentru că, trebuie spus de la început, nu oricine era
acceptat în rândurile lor. Originea nobiliară ajuta, dar nu era
obligatorie, ca în celelalte unități de gardă. În schimb,
îndemânarea în mânuirea rapierei și în echitație erau condiții
esențiale de admitere. Ulterior, recrutul învăța utilizarea
muschetei. De asemenea, un aspect fizic robust și plăcut era de
dorit.

În
filme, muschetarii sunt bărbați în toată firea, puternici și
experimentați. În realitate, ei erau foarte tineri. Admiterea în
compania muschetarilor se făcea pe la 16-18 ani. Rămâneau în
această unitate de gardă până găseau o poziție mai importantă
în ierarhia militară. Corpul muschetarilor era și o pepinieră
pentru viitorii ofițeri, mulți dintre ei ajungând, cu timpul, la
gradul de general.

„Toți pentru unul, unul pentru toți!”

Recruții
primeau o instrucție serioasă (la urma urmei, îl apărau pe
rege!). Prin exerciții dure și prelungite, tinerii deveneau experți
în folosirea armelor. Și mai trebuie spus ceva: camaraderia era,
într-adevăr, la mare cinste. Nu întâmplător, din cartea lui
Alexandre Dumas ne-a rămas celebra expresie: „toți pentru unul,
unul pentru toți”!

Hainele
erau viu colorate. Purtau celebra cazacă albastră, cu margini albe
și căptușeală roșie. Pe cazacă se afla crucea albă a
muschetarilor, cu brațele mărginite de o floare de crin aurie. Din
unghiurile formate de brațele crucii ieșeau raze de soare, aurii
sau roșii. Cămașa și pantalonii erau împodobiți cu dantelă.
Cizmele, din piele, înalte până sub genunchi, aveau, bineînțeles,
pinteni. Să mai adăugăm părul lung, mustața subțire și
pălăriile cu boruri mari, cu panaș în toate culorile.

Ca
arme, pe lângă rapieră și muschetă, mai aveau unul sau două
pistoale.

Duelul
era interzis! Ei, și ce?

Prima
companie de muschetari a fost înființată în 1622 de regele
Ludovic al XIII-lea, strict pentru protecția sa. Era formată din
100 de militari și, în alaiul regal, se afla în fruntea tuturor
celorlalte unități de gardă. O parte era călare, luptând cu
spada, iar ceilalți erau pe jos, având muscheta la îndemână.
Regele era căpitan al acestei companii. Dar avea și un locțiitor,
cu gradul de căpitan-locotenent (care era comandantul de
facto
al companiei). La un moment dat, sub Ludovic al XIV-lea, această
funcție a fost îndeplinită de Charles de Batz de Castelmore
D’Artagnan.

După
tată, D’Artagnan provenea dintr-o familie de negustori, recent
înnobilată, posesoare a domeniului Castelmore din sud-vestul
Franței. Prin mamă, avea în vene sângele mult mai nobil al
familiei de Montesquiou, ramura D’Artagnan. Și, cu acest nume
matern mai important, el a plecat la Paris, pentru a intra în
compania de muschetari ai regelui.

Sosirea
lui D’Artagnan în capitala Franței a avut loc pe la 1630, când
era, probabil, în vârstă de 17-18 ani. Ce a găsit în corpul
muschetarilor? O gașcă de puștani scandalagii, care tocmai
descoperiseră femeile, băutura și duelurile.

Exista
și o mare rivalitate între muschetarii regelui Ludovic al XIII-lea
și garda cardinalului Richelieu, care era și prim-ministru. Garda
acestuia din urmă purta haine roșii, inspirate de culoarea robei de
cardinal. O întâlnire între acești războinici imberbi, cu straie
albastre și roșii, începea cu insulte și continua cu scoaterea
rapierelor din teacă. În treacăt fie spus, în Franța, duelul era
interzis din 1609. Fostul rege Henric al IV-lea a luat această
decizie pentru că sute de bărbați piereau anual în urma unor
astfel de confruntări, în loc să moară în război, pentru gloria
suveranului…

Era
duelul interzis? Ei, și ce? Puțin le păsa unor tineri cu capul
fierbinte! Ei au continuat să se bată, mai mult sau mai puțin
discret. De exemplu, Athos, personajul care l-a inspirat pe Dumas, a
murit, în realitate, în 1643, la vârsta de 29 de ani, în urma
unui duel. În destinul său literar, va muri mult mai târziu, de
singurătate și tristețe. Și, apoi, regele Ludovic al XIII-lea era
încântat când afla că oamenii săi i-au pus pe fugă pe
apărătorii cardinalului. Și se supăra când se întâmpla
invers…

Mazarin
desființează compania de muschetari. Apoi, o reînființează…

După
un deceniu de la sosirea lui D’Artagnan la Paris, vremurile s-au
schimbat. În 1642 a murit Richelieu, iar în anul următor a plecat
la cele sfinte Ludovic al XIII-lea. Prim-ministru a devenit
cardinalul Mazarin, în vreme ce rege era un copil de cinci ani, care
domnea cu numele de Ludovic al XIV-lea. Mai târziu i se va spune
Regele Soare…

Mazarin
nu privea cu ochi buni corpul muschetarilor regali și l-a desființat
în 1646. Garda sa o privea cu ochi buni, deci, n-a desființat-o!
Muschetarii roșii au rămas, iar cei albaștri s-au răspândit în
cele patru puncte cardinale…

D’Artagnan
a rămas în anturajul micuțului rege și al văduvei lui Ludovic al
XIII-lea, Ana de Austria. Au fost ani grei pentru Casa Regală.
Nobilii se revoltau, iar cardinalul și micul rege au fost în
pericol. Într-o noapte rece de ianuarie, regele minor a fost obligat
să fugă din palat, împreună cu mama sa speriată. S-a ales cu
traume pentru tot restul vieții; sentimentul de neîncredere în
oameni l-a însoțit până la finalul lungii sale domnii.

D’Artagnan
a fost alături de rege, dar a îndeplinit și unele misiuni secrete
pentru Mazarin. În plus, a luat parte la războiul Franței cu
Spania, luptând la Stenay, Landrecies și Saint-Ghislaine, în anii
1654-1655.

În
1654 regele Ludovic al XIV-lea a devenit major și a fost încoronat,
dar cardinalul Mazarin a continuat să rămână cel mai puternic om
din Franța. Totuși, trei ani mai târziu, el a aprobat
reînființarea companiei de muschetari ai regelui. Bucuros,
D’Artagnan s-a întors în companie, cu gradul de locotenent
(echivalat gradului de locotenent-colonel din armata obișnuită).

Apoi,
în 1661 Mazarin a decedat. Cu un an înainte să moară, i-a oferit
propria gardă cadou regelui. De acum, vor fi două companii de
muschetari regali, care se vor deosebi după culoarea cailor. Prima
va avea caii suri, cea de-a doua caii negri.

D’Artagnan
și Fouquet

La
moartea cardinalului, Ludovic al XIV-lea a anunțat că nu va mai
numi un alt prim-ministru. Nu dorea să mai existe persoane care să-i
umbrească influența. Totuși, mai era cineva în Franța, mai
puternic decât regele: superintendentul de finanțe, Nicolas
Fouquet. Care se aștepta să fie numit prim-ministru…

Portretul lui Nicolas Fouquet, pictură de Charles Le Brun (© Wikimedia Commons)

Fouquet,
a cărui vanitate era atât de mare, încât îi întunecase
judecata, își ridicase un superb castel pe domeniul său din
sud-estul Franței, la Vaux-de-Vicomte. Blazonul familiei, care
reprezenta o veveriță roșie pe un scut alb, avea următorul motto:
„Există vreo înălțime pe care n-o poate atinge?” Era o
declarație menită să provoace…

Ca
să-și etaleze forța financiară, l-a invitat pe regele Ludovic al
XIV-lea la un ospăț la castel. Evenimentul a avut loc la 17 august
1661. Tânărul suveran a fost uluit de bogățiile văzute. El nu
avea în palatul regal ce avea superintendentul acasă la el.
Ce intenționase gazda, să-l umilească? A înțeles că Fouquet se
servise din plin din visteria regală (așa cum, interesat, îl
informase Colbert, viitorul ministru de finanțe) și a decis să-l
elimine. Nu putea s-o facă imediat. Știa că Fouquet cumpărase
oameni influenți din Franța, iar regele se temea că și printre
militarii săi erau mulți care ar fi sărit în apărarea
superintendentului. În plus, oameni de litere, ca Molière și La
Fontaine, vorbeau în favoarea sa, prezentându-l drept un mare
protector al culturii. O acțiune în forță putea duce la război
civil. Trebuia să procedeze cu tact…

Avea
nevoie de experiența lui D’Artagnan, care devenise omul său de
încredere. Lui i-a cerut să-l aresteze pe Nicolas Fouquet. Este,
probabil, cel mai important rol istoric jucat de acest soldat care
începea să îmbătrânească.

La
vreo două săptămâni de la banchetul care l-a uluit pe Ludovic al
XIV-lea, pe la începutul toamnei, regele și cabinetul de miniștri
se aflau la Nantes pentru inaugurarea Parlamentului Bretaniei. În
seara zilei de 4 septembrie, suveranul l-a chemat pe D’Artagnan și
i-a înmânat ordinul scris de a-l aresta, în secret, pe Fouquet.
Superintendentul nu se aștepta la așa ceva și nu și-a asigurat
gărzi de corp. Acest fapt a ușurat arestarea.

Lucrurile
s-au desfășurat diferit față de cum le prezintă Dumas în
„Vicontele de Bragellone”. În carte, totul este fantezie. În
realitate, a fost simplu. După ce a primit ordinul scris de a-l
aresta, D’Artagnan a luat 40 de muschetari pe care i-a distribuit
în interiorul și împrejurul castelului din Nantes, unde urma să
aibă loc o ședință a regelui cu miniștrii săi. Știa de la rege
că, sub un pretext oarecare, îl va mai reține la final pe Fouquet,
ca acesta să fie singur când va ieși. Ceea ce s-a și întâmplat.
Fouquet a fost abordat de D’Artagnan noaptea pe stradă, în fața
catedralei locale. I-a transmis ordinul regelui de arestare și, cu
ajutorul unei trăsuri speciale, din metal, muschetarii l-au scos în
cel mai mare secret din oraș.

Peste
19 ani, moartea îl va găsi pe Fouquet în închisoare. În timp,
castelul său din Vaux, cu arhitecții, decoratorii și pictorii săi,
îl vor inspira și ajuta pe rege în realizarea marelui palat de la
Versailles.

Moartea
unui ostaș credincios

D’Artagnan
și-a găsit sfârșitul pe câmpul de luptă. În 1672, a început
războiul cu Olanda. Un an mai târziu, în iunie 1673, francezii
asediau orașul Maastricht. La asediu participau și muschetarii,
conduși de legendarul D’Artagnan. În timpul unei lupte, care s-a
desfășurat la 25 iunie, el a fost împușcat. Cadavrul lui a rămas
în apropierea zidului orașului, fără ca muschetarii să-l fi
observat când s-au retras. Cei care s-au întors să-l caute au
fost, la rândul lor, uciși.

De
aceea, astăzi nu știm unde a fost înmormântat trupul neînsuflețit
al comandantului unității de muschetari. În schimb, o legendă
identifică o anumită casă din Maastricht ca fiind locul unde
D’Artagnan a luat ultima masă. Astăzi, proprietarul casei
respective este nimeni altul decât celebrul violonist și dirijor
André Rieu.

_{Foto sus: 
Muschetari la curtea regelui Franței (1688), picturi de Gustave
David (© Wikimedia Commons)}

Mai multe pentru tine…