„Această femeie avea toate calitățile, afară de cinste”

Istoria se repetă, pentru că Istorie înseamnă oameni, și oamenii se repetă, deoarece micimea lor, întinsă pe durata Istoriei, duce în chip obligatoriu la repetarea acelorași greșeli.

Repetarea izvorăște și din puținele motoare care duc firea umană pe drumul de la naștere la moarte: nevoile vitale, de la foame pînă la sex, aceleași de mii de ani, chiar dacă în vremuri de prosperitate, omul își permite să le mai îmblînzească. În Tacitus găsesc un exemplu convingător de cum se regăsește în destinul lui Carol al II-lea un truc folosit pe vremea lui Nero.

Dacă ne gîndim că și Nero și Carol al II-lea erau vînați de camarilă pentru a obține privilegii, trucul ațîțării Șefului de către soț sau de amant cu farmecele muierii pare copiat de Lupeasca de la Poppeea, cea care voia să pună mîna pe Nero.

Se știe că înainte de a trece în așternuturile lui Carol al II-lea, Lupeasca a fost amanta lui Tudor Posmantir, cineast, proprietarul unei firme de filme porno și poze deșucheate, care l-a stîrnit pe Prinț prin poveștile despre geniul sexual al Lupeascăi. Scriam pe vremuri într-un eseu despre așa zisele memorii ale Elenei:

„Cu o viaţă între prostituţia de lux şi prostituţia de
trotuar, Elena Lupescu a pus ochii pe Carol al II-lea, interesată de
o legătură cu un bărbat despre care ştia, dar mai ales intuia, că
poate fi uşor înrobit de o femeie cu experienţă. În romanul
Vulpea roşcată, fără altă calitate decît cea memorialistică,
Pamfil Şeicaru descrie pe larg manevrele Elenei Lupescu pentru a-l
prinde în mreje pe Prinţul prostănac. Prin amantul ei, Posmantir,
ea aranjează să meargă la serbările Fundaţiei, care beneficiau
de prezenţa lui Carol. Odată rezolvată chestiunea prezenţei,
lucrurile erau simple pentru o femeie ca ea:

«Elena îşi
alesese o îmbrăcăminte sobră, dar elegantă; atrăgea atenţia,
nu o provoca. Se aşeza totdeauna în faţa prinţului. Dar chiar
prima oară şi-a dat seama că acesta o observase şi chiar îl
interesa. Îşi fixa privirea asupra lui cu o concentrată admiraţie,
pasionată dorinţă, nuanţată de o oarecare melancolie. Îşi
studiase faţa în oglindă, ca o actriţă înainte de o premieră
decisivă pentru cariera ei. Îşi compusese o mască, mulţumită
căreia spera să atragă atenţia şi ulterior să deştepte
interesul prinţului Carol. La sfirşitul primei serbări, Elena a
fost sigură că vînatul nu-i va scăpa. De cîteva ori prinţul i-a
evitat privirea, a întors capul în diferite direcţii cu aerul că
îl interesa mulţimea; şi din nou revenea privind-o cu interes din
ce în ce mai crescînd. Ea îi citea în figură ca într-o carte
deschisă».”

Sabina Poppaea, bust aflat la Palazzo Massimo (© Wikimedia Commons)

Același truc e surprins de Tacitus la Sabina Poppaea, o femeie care „avea toate calitățile, afară de cinste”, în ambiția de a intra în patul lui Nero:

„O nu mai puțin scandaloasă nerușinare a făcut în acest an
începutul unor mari nenorociri pentru statul nostru. Era la Roma o
femeie, Sabina Poppaea, fiica lui Titus Ollius, dar ea își luase
numele bunicului, Poppaeus Sabinus, de ilustră memorie, fostul
consul, distins cu onorurile triumfale; căci pe Ollius, care nu
avusese încă demnități înalte, l-a pierdut prietenia cu Seianus.

Această femeie avea toate calitățile, afară de cinste.
Într-adevăr, mama sa, care întrecuse în frumusețe femeile din
vremea ei, îi dăduse faima numelui și de asemenea frumusețea;
averea îi era pe măsura strălucirii neamului, conversația
agreabilă și inteligența deosebită.

La vedere, plină de
cuviință, era de fapt o desfrînată.

Ieșea rar în public și
atunci acoperindu-și o parte a feței cu un voal, ca să ațîțe
privirile sau fiindcă așa îi ședea bine. Nu s-a gîndit niciodată
la bunul ei nume: soț sau amant, îi era totuna; nu se robea nici
unei afecțiuni, nici a ei, nici a altuia; unde vedea că se ivește
interesul, acolo își muta dragostea.

Așadar, deși era soția lui
Rufrius Crispinus, cavaler roman, cu care avea un băiat, Otho a
sedus-o prin tinerețea și prin luxul lui, și de asemenea fiindcă
era socotit cel mai drag prieten al lui Nero. N-a trecut mult timp,
și adulterul a fost urmat de căsătorie.

Otho lăuda în
fața principelui frumusețea și distincția soției sale, fie că
era imprudent din dragoste, fie ca să-l ațîțe și ca, dacă
amîndoi ar poseda aceeași femeie, această nouă legătură să-i
sporească puterea. Adesea, ridicîndu-se de la vreun banchet al lui
Nero, a fost auzit spunînd că se duce la ea, repetînd că zeii
i-au hărăzit acestei femei noblețea, frumusețea, tot ce doresc
toți oamenii, bucuriile fericiților.

După acestea și alte
asemenea provocări, Nero n-a stat mult timp la îndoială. Poppaea
fiind primită la palat, s-a impus mai întîi prin ademeniri și
prin alte artificii, simulînd că nu poate rezista dorințelor lui
și că e cucerită de frumusețea lui. Apoi, după ce principele s-a
îndrăgostit foc de dînsa, ea s-a schimbat, simulînd mîndria:
dacă era reținută la el mai mult de o noapte-două, zicea că e
femeie măritată, că nu poate să-și strice căsnicia, că e
legată de Otho printr-un fel de viață pe care nimeni nu îl poate
egala.

Otho, adăuga, este un om minunat și din fire, și prin
manierele lui alese: la el se vede tot ce e demn de poziția cea mai
înaltă, pe cînd Nero, înlănțuit de o țiitoare, o slujnică, și
obișnuindu-se cu Acte, nu s-a ales, din legătura cu o sclavă,
decît cu ce e josnic și vulgar. Ca urmare, Otho a fost mai întîi
îndepărtat dintre intimii lui Nero, apoi de la întîlnirile cu el
și din suita lui.

În cele din urmă, ca să nu-i fie rival al Roma,
îl pune la conducerea provinciei Lusitania, unde acesta, pînă la
izbucnirea războaielor civile, a trăit nu scandalos ca mai înainte,
ci cinstit și fără pată; dezmățat cît n-avea nici o funcție,
el a fost mai stăpîn pe sine cînd a ajuns la putere.”

_{Foto sus: Sabina Poppaea și Nero primind capul Octavia, pictură de Giovanni Muzzioli aflată la Museo Civico di Modena}

Mai multe pentru tine…