Românii care au construit America

Românii în America:„Am suflat acolo-n faierşi noi”

Stop-cadru:potrivit cifrelor administraţiei americane, aproximativ 150.000 de români au intrat în America în intervalul 1899-1928, cei mai mulţi până la izbucnirea Primului Război Mondial.

S-au angajat în această călătorie, care schimbă vieţi, destine, mai cu seamă românii din provinciile aflate atunci sub stăpânire austro-ungară:Transilvania, Banat, Bucovina. Pe aceştia, ţărani get-beget, trecerea Oceanului îi va transforma în lucrători necalificaţi ai turnătoriilor, minelor şi numeroaselor fabrici americane – un grup care a rămas cunoscut în istorie dreptGeneraţia „Mia şi drumul”;pentru că, după spusele lui Policarp Moruşca, primul episcop al românilor ortodocşi din America, „niciun suflet de român n-a plecat cu gândul să nu se mai întoarcă. Ţinta tuturor era să-şi facă «mia (de dolari) şi banii drumului». Să-şi plătească datoriile, să-şi zidească o căsuţă şi să-şi înfiripeze sau întregească o gospodărie”. Aceşti oameni plănuiau, deci, să stea un timp limitat în Lumea Nouă, suficient cât să îşi adune banii necesari nevoilor lor şi sprijinirii familiilor rămase acasă. Nu trebuie să mergem mai departe de-atât ca să înţelegem că emigranţii de acum o sută de ani nu sunt cu mult diferiţi de cei din zilele noastre:se pleca – aşa cum se pleacă şi astăzi – cu bagaje şi speranţe, pentru o viaţă mai bună.

O aşezare în context a acestui impresionant val emigraţionist e necesară:istoria dezvoltării industriale a Statelor Unite este compusă dintr-o serie de salturi gigantice, de perioade de prosperitate neobişnuită, urmate de un număr de ani de relativă stagnare sau chiar de depresie economică. Începutul emigrării româneşti, ca parte a fluviului uman care se revarsă din toate colţurile Europei în Lumea Nouă, este strâns legat de unul dintre aceste avânturi industriale, când se simţea nevoia forţei de muncă pentru lucrări grele, care nu reclamau o pregătire specială. Pentru a obţine mâna de lucru necesară, la un preţ cât mai redus, agenţii de emigrare şi cei ai companiilor navale şi-au extins sfera de acţiune şi în răsăritul şi sudul Europei, iar ţinuturile locuite de români încep să participe la acest flux emigraţionist înspre Ţara Făgăduinţei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Pe-atunci, angajamentele sezoniere însemnau muncă necalificată în oţelării, pe şantiere şi în galerii de mină – şi, din poveştile emigranţilor, vedem că ei sunt conştienţi de rolul/locul ocupat în istoria continentului nord-american. În 1971, la şaizeci de ani de la propria plecare în Statele Unite, o româncă născută în 1889 lângă Arad realizează o descriere impresionantă, elocventă, a grupului de emigranţi din care face parte, într-un amestec de română şi engleză:„Când om vint în ţara asta n-o fost… ştii ce? D-astea, cum să zâc… să le ducă… O trăbui să care iei cu mânili, săracii, bieţii oamenii noşt. (…) N-o fost ştimuri (steam:aburi) şi ghezur (gas:gaz metan)şî d-aştea. Gândeşti c-America o fost ca acuma?! A! Am suflat acolo-n faierşi noi(fire:foc). Cum zâcem noi, în fuoc. Ia!(yeah:da) D-apoi şe să fi făcută, fata mea?…”

Ne propunem în această ediţie a „Historia Special” o radiografie detaliată a primul val semnificativ de emigraţie românească, privindu-i pe aceşti temerari atât din perspectiva spaţiului pe care îl părăsesc (emigranţi), cât şi din perspectiva ţării-gazdă (imigranţi). E, în paginile alăturate, un du-te vino permanent între aicişi acolo, între trecutşi prezent, din care vom ieşi toţi mai pregătiţi să înţelegem cine, de ce şi cum se pleacă pe alte meleaguri.

 Număr coordonat de Florentina Ţone