«Brâncoveanu, simbol românesc», un volum dedicat domnitorului martir. George Maior scrie despre «diplomaţie şi informaţii în epoca Brâncoveanu»

La 300 de ani de la execuţia şi martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, a apărut, în condiţii grafice excepţionale, volumul colectiv „Constantin Brâncoveanu, simbol românesc”. Adevărul.ro prezintă integral textul din volum al lui George Cristian Maior: „Diplomaţie şi informaţii în epoca Brâncoveanu“. Sfinţii Martiri Brâncoveni sunt prăznuiţi pe 16 august de Biserica Ortodoxă.

Astăzi se împlinesc 300 de ani de când domnul Ţării Româneşti a fost decapitat la Constantinopol, împreună cu fiii săi şi stolnicul Ianache Văcărescu, pentru că a refuzat să renunţe la credinţa lui creştină şi să treacă la mahomedanism. Q Magazine, împreună cu thegroup, a realizat cu acest prilej, într-o ediţie limitată, albumul „Constantin Brâncoveanu – simbol românesc”, în care au fost adunate mărturiile mai multor personalităţi despre valorile brâncoveneşti.

Autorii care semnează capitolele în traduse în engleză sunt Mitropolitul Iosif, profesorul Ioan-Aurel Pop, Ambasadorul George Cristian Maior, profesorul Răzvan Theodorescu, conferenţiarul Ariadna Zeck. Mitropolitul Iosif, Acad. Prof. Dr. Ioan-Aurel Pop, Ambasadorul George Maior, Acad. Prof. Dr. Răzvan Theodorescu şi Dr. Conf. Ariadna Zeck au analizat domnia, personalitatea, influenţa şi moştenirea lui Constantin Brâncoveanu până în zilele noastre.

Un capitol important în volum aparţine şefului SRI, George Maior: “Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu”. Vă prezentăm integral textul ambasadorului George Cristian Maior:

„În căutarea echilibrului strategic: Diplomaţie şi informaţii în epoca Brâncoveanu“.

„Ceea ce impresionează la Constantin Brâncoveanu, dincolo de dimensiunea cultural-artistică şi cea religioasă, este durata domniei sale. A fost unul dintre cei mai longevivi conducători ai Ţării Româneşti, domnind neîntrerupt vreme de peste 25 de ani. De la Basarab I şi Mircea cel Bătrân şi până la Mica Unire, doar Matei Basarab se apropie de această cifră, iar performanţa lui Brâncoveanu este cu atât mai apreciabilă cu cât contextul în care a domnit a fost unul extrem de complicat, dominat de incertitudine, într-o perioadă în care, pe plan intern, ţara era divizată de conflictele dintre facţiunile boiereşti, iar la nivelul continentului aveau loc prefaceri de ordin geopolitic de o magnitudine deosebită.

Au fost aşadar peste 25 de ani de stabilitate în care, citându-l pe marele Iorga, „Brâncoveanu a izbutit să păstreze nu numai Ţara Românească, ci întreaga noastră naţiune, ca trup politic, cu suflet românesc, timp de mai bine [de] un sfert de veac” . Desigur, noţiunea de statalitate trebuie înţeleasă raportându-ne la specificul secolului al XVII-lea, adică luând în consideraţie factori precum legătura intrinsecă dintre familia domnească şi stat sau vasalitatea faţă de otomani.

Privind retrospectiv, la trei secole de la martiriul lui Brâncoveanu, stabilitatea şi substanţa proiectului politic brâncovenesc nu par un produs al întâmplării, ci mai degrabă sunt direct determinate de calităţile domnului muntean. Rari sunt oamenii politici şi de stat care pot avea atât înţelegerea strategică necesară pentru articularea unei viziuni pe termen lung, pe de o parte, cât şi capacitatea practică de a lua deciziile tactice imediate pentru construcţia acesteia, pe de altă parte. Brâncoveanu a făcut dovada ambelor calităţi, devenind ceea ce în accepţiunea contemporană am numi un lider strategic, unul dintre cei care au întreţinut „miracolul poporului român”, pentru a-l parafraza pe istoricul Brătianu. Gândirea şi acţiunea sa strategică au gravitat în jurul ideii de supravieţuire a Munteniei, în condiţiile unor mutaţii strategice care făceau ca arhitectura de putere europeană să stea sub semnul incertitudinii: după eşecul asediului Vienei (1683), Imperiul Otoman intră într-un declin accentuat şi de înfrângerile de la Mohács (1687) şi Zenta (1697); Rusia, după victoria de la Poltava (1709), devine un important actor european, mai ales în chestiunea orientală; Austria, blocată în vest de Franţa şi în nord de apariţia Prusiei, se orientează şi ea mai ales către Răsărit, favorizată şi de victoriile obţinute împotriva turcilor; Polonia (mai precis Uniunea polono-lituaniană) a cunoscut un regres considerabil, frământată atât de răscoale interne, dintre care se remarcă acelea ale cazacilor, cât şi de relaţii conflictuale cu vecinii săi („Potopul” suedez, apariţia Prusiei, ascensiunea Rusiei lui Petru cel Mare, ameninţarea tătară), dar cu toate acestea nu a abdicat de la interesele sale în spaţiul dunărean şi nord-pontic.

Rolul politicii externe în perioada lui Brâncoveanu

Unul dintre pilonii pe care şi-a clădit proiectul a fost cel al politicii externe. A nu se înţelege că dimensiunea internă nu prezintă relevanţă din acest punct de vedere; din contră, Brâncoveanu a sesizat că, fără un fundament domestic solid, domnia sa, implicit Ţara Românească, ar fi rămas în voia curentului evenimentelor continentale sau, mai precis, ar fi depins exclusiv de intenţiile şi ambiţiile marilor puteri. A fost şi motivul pentru care a încercat prin eforturile sale politice, dintre care se detaşează relaţia cu Cantacuzinii, de care era şi legat pe linie maternă, dar şi de natură socio-economică şi cultural-religioasă, să creeze o entitate statală unitară, coerentă din punct de vedere al acţiunii externe. De altfel, ruptura de familia Cantacuzinilor a fost unul dintre factorii decisivi de ordin politic care i-au adus sfârşitul atât de tragic.

Orientarea şi realizarea politicii externe reprezintă însă coordonatele pe care se concentrează studiul de faţă, cu atât mai mult cu cât, dintr-o perspectivă realistă a contextului internaţional de la acea vreme, supravieţuirea unei puteri precum Ţara Românească era indisolubil legată de relaţia cu marile puteri de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Diplomaţia munteană sub Brâncoveanu, modul în care acesta a înţeles şi a condus afacerile externe, a fost un instrument strategic primordial pentru existenţa Ţării Româneşti. „Strategia de supravieţuire”, aşa cum o numeşte Mircea Maliţa, s-a concentrat pe menţinerea unui echilibru strategic între interesele marilor puteri continentale şi regionale. Misiunea a fost cu atât mai dificilă cu cât relaţiile de putere din Europa traversau, la acea vreme, o etapă de dezechilibrări şi reechilibrări în care se rescria ecuaţia de putere continentală. După cum spunea Bismarck, „evenimentele sunt mai puternice decât planurile oamenilor” şi „omul nu poate crea curentul evenimentelor, el poate doar să plutească împreună cu el şi să vâslească”. Din această perspectivă, Brâncoveanu a fost un navigator priceput care, cu o minte limpede şi o mână precisă, a reuşit să-şi cârmuiască ţara vreme de aproape 26 de ani în ape extrem de tulburi şi pe o vreme furtunoasă.

O precizare merită subliniată: la răscrucea secolelor XVII-XVIII, diplomaţia era inseparabilă de ceea ce astăzi numim „intelligence”. Distincţia dintre cele două domenii este una modernă, serviciile de informaţii moderne apărând de-abia către mijlocul secolului al XIX-lea. Până la crearea unor instituţii permanente specializate în culegerea şi analiza informaţiilor, sistemul diplomatic era atât cel care gestiona negocierea relaţiilor externe, cât şi cel care răspundea nevoii de cunoaştere a statelor. Imperiul bizantin, Italia renascentistă, Anglia elisabetană sunt exemple elocvente pentru modul în care diplomaţia şi „intelligence”-ul, indisolubil legate, erau parte integrantă a artei guvernării statului („statecraft”). Puţine demarcaţii puteau fi trasate, la acel moment, între agenţi şi reprezentanţi oficiali, între metode „acoperite” şi „descoperite”, între secret şi public.

Utilizarea termenului modern de „intelligence” trebuie însă tratată cu rezerve: instituţiile diplomatice de atunci nu erau serviciile de informaţii de astăzi, dar împrumutau măsuri specifice, clandestine sau „acoperite”, din arsenalul acestora şi jucau rolul pe care îl are „intelligence”-ul contemporan – acela de a susţine cu informaţii actul politic. Aşadar, era vorba mai degrabă de un fel de „proto-intelligence”, în sensul în care elemente ale „intelligence”-ului din zilele noastre erau prezente în activitatea diplomatică a vremii.

Moştenirea bizantină la Brâncoveanu

Impactul civilizaţiei bizantine asupra răsăritului Europei a avut efecte profunde şi de durată. Este vorba despre un proces de „aculturaţie”, aşa cum l-a definit Obolensky, care se traduce prin preluarea şi adaptarea modelului cultural, politic şi religios bizantin de către populaţiile de dincolo de frontierele nordice ale Bizanţului, şi care s-a manifestat inclusiv în planul politicii externe, ca înţelegere a relaţiilor interstatale şi mai ales ca metodă. Nicolae Iorga a fost şi mai explicit prin celebra sintagmă „Bizance après Byzance” care sintetizează fără echivoc ideea continuării „vieţii bizantine” în spaţiul românesc. Analizarea politicii externe brâncoveneşti relevă câteva similitudini frapante cu diplomaţia bizantină, iar modul în care Luttwak caracterizează abilitatea acesteia din urmă de „a genera putere disproporţionată pornind de la înjghebarea unei oarecare forţe militare, dar combinând-o cu arta persuasiunii, ghidată de cunoştinţe superioare” poate fi neîndoielnic folosit şi în cazul lui Brâncoveanu. Este vorba despre o orientare strategică ce favorizează mai degrabă utilizarea diplomaţiei şi a „intelligence”-ului decât a instrumentului militar – conflictul armat – şi care necesită un simţ acut de înţelegere a fenomenelor de pe scena internaţională şi o capacitate extraordinară de adaptabilitate strategică. Examinând conduita bizantinilor în plan extern, este evidentă înclinaţia Imperiului „de a se baza mai puţin pe forţa militară şi mai mult pe alte forme de persuasiune – recrutarea aliaţilor, descurajarea duşmanilor şi împingerea potenţialilor adversari să se lupte între ei” . Pare că este o descriere fidelă a comportamentului Ţării Româneşti în perioada lui Brâncoveanu: politica prudentă, aparent inconsecventă, dar de fapt flexibilă, prin care domnul a căutat să se situeze permanent în centrul jocurilor de interese şi de putere ale habsburgilor, otomanilor, polonilor, ulterior şi ale ruşilor, preocupat fiind de păstrarea unui echilibru strategic, în aşa fel încât niciuna dintre puteri să nu devină dominantă în regiune, dar nici să nu permită celorlalte să-şi extindă influenţa prin controlarea principatelor dunărene. Ca şi bizantinii, deşi într-un alt context şi operând cu alte proporţii, Brâncoveanu a dat dovadă de o uimitoare capacitate de adaptare strategică, în condiţiile unor „inamici mult mai puternici şi ale unei geografii mai puţin favorabile”. Cheia înţelegerii supravieţuirii Ţării Româneşti stă aşadar într-o adaptare continuă, prin balansare şi/sau aliniere faţă de interesele actorilor majori din regiune. Este un principiu care poate fi extins pentru a descrie comportamentul românilor în mai multe episoade ale istoriei lor şi pentru a cărui personificare Brâncoveanu a fost exponenţial. Fără îndoială, această conduită poate atrage etichete şi clişee negative, după cum „bizantin” a ajuns să fie sinonim, în percepţia publicului, cu metode deloc măgulitoare – „intrigă, complot şi mită”, dar care nu fac deloc notă discordantă cu metodele utilizate de alte puteri europene.

Mai mult, preluând câteva lecţii de „grand strategy” de la Imperiul Bizantin, sintetic exprimate de Luttwak, pot fi identificate aceleaşi asemănări cu politica externă munteană sub Brâncoveanu:

• Evitarea războiului, dar continuarea pregătirilor militare. În mai bine de 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a intervenit o singură dată militar (bătălia de la Zărneşti), dar a fost constant preocupat de forţa militară de care dispunea. Mai mult, trupele muntene au fost menţinute la un nivel ridicat de mobilizare, executând manevre, dar fără a se implica în conflict, în mai multe episoade: răscoala curuţilor în teatrul transilvănean şi conflictul ruso-turc care a culminat cu bătălia de la Stănileşti (1711).

• Cunoaşterea adversarului, atât la nivel de intenţii, cât şi de acţiuni politice sau mişcări militare. Cancelaria domnească, condusă de stolnicul Constantin Cantacuzino, a funcţionat ca un veritabil serviciu diplomatic şi de „intelligence” al Ţării Româneşti, întreţinând relaţii (în acelaşi timp monitorizând), nemijlocit sau prin intermediari, cu majoritatea marilor Curţi ale vremii (Londra, Paris, Viena, Constantinopol, Moscova şi apoi Sankt Petersburg, Varşovia), dar şi cu alte puteri de rang mai mic din proximitatea geografică (celelalte două formaţiuni statale româneşti, hanatele tătarilor, cazaci, slavii de sud etc.).

• Politica de alianţe. Diplomat abil, Brâncoveanu a pendulat constant între Viena şi Constantinopol, mai apoi şi Moscova, respectiv Sankt Petersburg, jonglând deopotrivă cu interesele polonezilor, tătarilor, cazacilor, dar şi ale altor mari puteri europene ale căror jocuri afectau balanţa de putere continentală. Totodată, era la curent cu poziţionările acestora în alte conflicte din afara regiunii, aşadar dincolo de cel al Ligii Sfinte împotriva otomanilor – Războiul dintre Franţa şi Liga de la Augsburg, Marele război nordic, Războiul pentru succesiunea spaniolă – ceea ce-i conferea o fină abilitate de înţelegere a intereselor acestor actori, precum şi o mai mare mobilitate strategică.

• Subversiunea. Plecând de la principiul evitării războiului, unul dintre instrumentele folosite cu precădere de diplomaţia munteană în vremea lui Brâncoveanu a fost cel financiar, constând în împrumuturi şi mite oferite înalţilor oficiali şi conducătorilor militari străini. În percepţia acestora, resursele băneşti de care dispunea domnul muntean păreau nelimitate, de unde şi supranumele căpătat de acesta – „Prinţul aurului” („Altîn-bey”). Generozitatea şi etalarea conştientă a opulenţei au contribuit şi ele la acest renume şi pot fi încadrate în ceea ce Neumann numea „sublima diplomaţie”, un alt tip de putere „soft” a vremii.

„Proto-intelligence” în epoca Brâncoveanu

Format şi educat de unchii săi Cantacuzini (stolnicul Constantin şi domnul Şerban), Brâncoveanu a înţeles de-a lungul parcursului său prin dregătoriile Ţării Româneşti importanţa cunoaşterii intenţiilor, a acţiunilor probabile şi a capacităţilor militare de care dispuneau actorii din regiune. A fost şi motivul pentru care, la momentul instalării ca domn, a construit din cancelaria domnească un veritabil centru de „diplomaţie secretă”.

De la Curtea Veche au fost constituite, dirijate şi exploatate veritabile reţele informative, în terminologia modernă, agenturi pe teritoriile din vecinătate în care erau recrutaţi deopotrivă oficiali civili şi militari, preoţi, negustori. Ramificaţiile acestor agenţi diplomatici se întindeau până în Rusia, Austria şi Ungaria, Transilvania, Imperiul Otoman, Veneţia şi Polonia. De asemenea, erau prelucrate şi informaţii din surse deschise, în principal jurnale austriece şi italiene, dar şi aşa-numitele avisi volanti (tipărituri ce anunţau rezultatele ciocnirilor militare) din Italia, Franţa şi Austria.

De asemenea, pentru procesarea multitudinii de informaţii, de ordin politic, religios, militar şi socio-economic, a fost consolidat şi un corp de tălmaci pentru limbile germană, italiană, maghiară, rusă, turcă, polonă şi altele. De altfel, chiar Brâncoveanu era un bun cunoscător de greacă şi turcă.

Corespondenţa diplomatică era o altă sursă importantă de informaţii, iar secretarul stolnicului Constantin Cantacuzino era expert în despecetluirea şi resigilarea scrisorilor interceptate. Totodată, erau luate măsuri contrainformative pentru protejarea propriului flux de scrisori, dintre care se desprinde utilizarea cifrului (şi schimbarea cheii în câteva rânduri în care a fost suspectată descifrarea acestuia). Imperativul acestor măsuri de protecţie era dat şi de nivelul înalt la care purtau corespondenţa domnul Brâncoveanu şi stolnicul Cantacuzino: Ludovic al XIV-lea al Franţei, Iosif I al Austriei, Petru cel Mare al Rusiei, regele August al II-lea al Poloniei, sultanul Ahmed al II-lea, Francisc Rákóczi al Transilvaniei, patriarhul Hrisant al Ierusalimului, consulul britanic de la Constantinopol (William Paget). Istoricul Paul Cernovodeanu a identificat nu mai puţin de 282 de scrisori transmise de Brâncoveanu, din care 170 pe teme politice.

Este posibil ca Brâncoveanu să fi cochetat şi cu alte obiective secundare, dar altfel importante pentru istoriografia românească: unirea cu celelalte entităţi statale româneşti, respectiv independenţa totală faţă de otomani. Din tratativele şi negocierile cu austriecii şi ruşii, reiese interesul său faţă de soarta transilvănenilor (mai ales din punct de vedere confesional), respectiv a moldovenilor. Deşi era poate prematur de luat în discuţie identitatea naţională, erau evidente similitudinile de limbă, port, datini cu românii din celelalte principate, motive suficiente pentru o apropiere faţă de aceştia, mai ales după momentul 1600. Brâncoveanu a intuit însă, datorită cunoaşterii fundamentate pe efortul său diplomatic şi de „intelligence”, că schimbarea statutului politic al principatelor, inclusiv al Ţării Româneşti, nu ar fi fost de durată. Dincolo de efectul amplificator şi transformator al diplomaţiei şi „intelligence”-ului pentru puterea politico-militară, aceasta din urmă rămânea chintesenţa relaţiilor internaţionale de la acea vreme, iar Ţara Românească (sau toate ţările româneşti laolaltă) nu avea puterea necesară de a-şi urmări aceste idealuri. Prin faptul că nu s-a implicat total în lupta pentru autonomie a transilvănenilor, că a refuzat oferta de unificare a domniilor munteană şi moldoveană, că a rămas în expectativă din punct de vedere militar în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, Brâncoveanu a făcut dovada unui nivel prudent de ambiţie. Descătuşat de emoţii, inclusiv de cele religioase, pe care de altfel le-a demonstrat cu prisosinţă la momentul sfârşitului său tragic, a preferat calculul strategic rece care, în percepţia sa, îi arăta că este de preferat menţinerea echilibrului de putere. Or, schimbarea de statut a Ţării Româneşti, fie prin unire, fie prin obţinerea independenţei, ar fi condus exact la modificarea acestui echilibru. A optat pentru certitudinea unui regim, cu toate dificultăţile sale, în detrimentul unei situaţii pe care o anticipa ca având efecte dezastruoase (schimbarea „jugului” otoman cu cel austriac), pe baza cunoaşterii pe care o avea cu privire la ce se întâmpla sub ocârmuirea habsburgică. La Stănileşti, a prevăzut de asemenea că declinul otoman nu era atât de accelerat pe cât se credea şi că ascensiunea Rusiei, implicit şi amestecul ei în chestiunea principatelor, avea să se manifeste pe un orizont de timp mai larg. Istoria urma să-i dea dreptate.

Sfârşitul avea să-i vină după mai bine de 25 de ani, un record pentru domnii Ţării Româneşti din acele veacuri, din cauza unor factori circumstanţiali dificil de controlat în plan extern, dar şi din cauza eşecului maşinăriei diplomatico-informative la construcţia căreia a contribuit consistent. Ruptura cu Cantacuzinii a dereglat ireversibil aparatul de cunoaştere brâncovenesc, chiar l-a dirijat împotriva lui Brâncoveanu. De fapt, ignorarea semnalelor primite cu privire la iminenta mazilire ar putea face chiar obiectul unor studii asupra eşecurilor de „intelligence”. Constantin Brâncoveanu a fost un ultim prinţ bizantin, un ultim lider strategic al epocii pre-fanariote, însă în acelaşi timp a fost un vizionar şi un precursor al evenimentelor care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aveau să ducă la unirea Ţării Româneşti cu Moldova, respectiv la dobândirea independenţei, aşa cum o relevă planurile politico-militare pe care i le-a propus ţarului Petru cel Mare.”

(Text de Ambasador George Cristian Maior. Capitolul “În căutarea echilibrului strategic: Diplomaţie şi informaţii în epoca Brâncoveanu”, din volumul “Constantin Brâncoveanu – simbol românesc”, Copyright Q Magazine, thegroup)