Războiul civil spaniol în suprarealism: Dalí, Picasso şi Miró
Războiul Civil din Spania a izbucnit în anul 1936, odată cu revoluţia curentului suprarealist. Evenimentul teribil ce a devorat poporul spaniol timp de trei ani a devenit un punct de reper pentru artiştii spanioli – dar nu numai, întreaga artă europeană preocupându-se de problematica războiului – care au folosit arta pentru a transmite manifeste politice de condamnare a confruntărilor violente. Printre cei mai proeminenţi artişti care au proiectat războiul cu pensula pe şevalet s-au numărat Pablo Picasso, Salvador Dalí şi Joan Miró care au reuşit să păstreze vie memoria ororilor războiului. Arta spaniolă a încercat acum să contribuie la reducerea decalajului dintre gândirea politică şi acţiunea politică.
Un război evadat parcă din imaginaţia lui Kafka
O cicatrice adâncă a fost lăsată în istoria Europei de Războiul Civil spaniol care a menţinut timp de trei ani o stare de teroare, distrugeri şi persecuţii. În vara anului 1936 a început distrugerea unei naţiuni. Natura ideologică a confruntărilor a făcut ca nimeni să nu fie lăsat în afară, toţi erau participanţi activi, toţi se opuneau cuiva – iar uneori acel cineva putea fi mamă, tată, prieten sau vecin. În lupta unei naţiuni împotriva ei înseşi au dispărut jumătate de milion de oameni, iar jertfa lor a acţionat ca un stimul pentru artiştii spanioli suprarealişti. Interesul acestora s-a centrat, în special, pe portretizarea ideologiilor politice, a iluziilor servite de doctrine, a idealismului social şi a noilor tehnologii militare, dar şi pe speranţele şi disperarea participanţilor în acest război kafkian.
Spania polarizată politic, împărţită în naţionalişti şi republicani – cei din urmă susţinuţi de socialşti, separatişti, artişti sau intelectuali – aceasta a inspirat mişcarea suprarealistă din prima jumătate a secolului XX.
Războiul civil suprarealist
Arta suprarealistă „a evoluat şi a funcţionat” în aşa fel încât „se pot face corelări între consistenţele sale stilistice şi sălbaticele sale schimbări politice”. Dalí considera că suprarealismul este „oribila metaforă a anihilării fizice a vieţii”.
Operele suprarealiste ale pictorilor andaluzi Dalí şi Picasso au devenit simboluri ale abordării satirice a războiului, devenind şi un canal de propagare a informaţiilor privind evenimentele paralizante ce cuprinseseră ţara. Deşi cei doi artişti au avut noţiuni diferite ale suprarealismului, ambii au reuşit să portretizeze războiul într-o manieră grotescă, de neînţeles, violentă şi îndrăzneaţă, suprizând coerent şi precis războiul civil ce le-a furat prietenii şi liniştea casei, distorsionând percepţiile asupra realităţii.
Arta suprarealistă spaniolă a devenit emblematică pentru Războiul Civil, precum şi pentru orientarea sa de stânga şi pentru republică. Înainte de izbucnirea războiului, operele suprarealiştilor erau considerate o glumă la adresa artei, pentru ca în anii 1930 să captiveze din ce în ce mai mult public. Aceasta arată şi interconectarea profundă dintre evoluţiile politice şi culturale din Spania anilor 1930. Arhitecţi precum Alphonse Laurencic s-au inspirat din lucrările complexe ale lui Dalí, Kandinsky sau Klee pentru a inventa o formă de tortură „psihotehnică” regăsită în închisorile şi celulele de tortură din Barcelona şi nu numai, construite în 1938. Jose Millicua considera că folosind proprietăţile psihologice ale culorilor şi ale abstracţiunilor geometrice, Laurencic a reuşit să realizeze un adevărat iad capabil să distorsioneze psihicul şi să tulbure mental victima, astfel conectând cultura şi arta cu guvernul militar.
Construcţie moale cu fasole fiartă (Premoniţie a Războiului Civil)
Deşi Dalí a rămas fidel crezului său de a rămâne apolitic, realităţile oferite de războiul civil l-au determinat să nu privească războiul aşa cum ar privi un entomologist furnicile şi greierii, ci să se implice activ. Pierderea prietenului său apropiat, poetul şi dramaturgul Federico García Lorca, ucis de miliţia naţionalistă în 1936, l-a afectat puternic pe Dalí.
„Construcţie moale cu fasole fiartă (Premoniţie a Războiului Civil)” a fost pictată de Dalí în 1936, ilustrând ceea ce pictorul considera că se va întâmpla în timpul războiului civil. Formele groteşti arată clar poziţia autorului faţă de război. Omul se află într-o stare de autodistrugere:nu numai că este diform, dar pare că diferite părţi ale corpului se strangulează reciproc. Faţa macabră a omului este o referinţă la legenda mitologică a lui Saturn care îşi devorează copiii. Dalí spunea că este portretizat „un mare corp uman ce se rupe în excrescenţe monstruoase de braţe şi picioare, sfâşiindu-se unul pe altul într-un delir de autostrangulare”.
Pictura este completată cu alte elemente care contribuie la starea de anxietate transmisă:părţi ale corpului disfuncţionale sunt împrăştiate în partea de jos. Fasolea fiartă menţionată în titlu era într-adevăr folosită în bucătăria spaniolă, dar Dalí se foloseşte de această corelaţie pentru a crea un sentiment general al morţii prin memoria olfactivă. Este cunoscut că în Spania mirosul dat de fasolea fiartă lăsa o urmă de miros de tămâie, de trupuri de preoţi arse. Cutia dreptunghiulară din josul picturii pare să poată susţină omul perfect, însă nu poate face asta, fiind în depărtare, inaccesibilă- aceasta fiind o alegorie la faptul că în trecut Spania a avut un centru puternic ce a reuşit să păstreze balanţa politică şi socială şi să prevină izbucnirea unor revolte, însă în 1936 acel centru era doar o amintire, iar războiul era inevitabil. Totuşi, nu există o explicaţie sigură cu privire la prezenţa cutiei, dar aşa cum spunea Dalí însuşi „doar pentru că nu ştiu semnificaţia artei mele, asta nu înseamnă că nu are nicio semnificaţie”.
Canibalism tomnatic, alegoria gastronomică a unei tragedii
În viziunea lui Dalí, în 1936, când ţara intrase pe drumul unui război sângeros, Spania se autodevora la propriu. Pe un cufăr cu sertare aşezat pe o plajă din Catalonia stau două jumătăţi superioare de oameni care se servesc unul din celălalt. Totul este contorsionat – figurile ce par că se topesc, înfigând cu îndârjire furculiţa, cuţitul şi lingura în trupuri, atât de violent încât pare că devin o singură entitate, individualitatea lor se estompează. Din unul dintre busturi apare un sertar cu tacâmuri, făcând aluzie la armamentul ce urma a fi folosit mai târziu în timpul războiului.
Bucăţi de carne sunt aruncate în jur, simbolizând moartea şi amintind de vremelnicia vieţii şi de natura violentă a omului. Pe unul dintre capete este plasat un măr ce reprezintă lupta dintre un tată şi fiul său – întrucât războiul a divizat comunităţi şi familii – imagine inspirată de legenda lui William Tell. Complementar cu acest măr apare un altul, decojit, simbolizând distrugerea fiului.
Inspirat de opera lui Dalí, poetul John Weber compune, în 1936, o poezie ce urmăreşte aceeaşi natură canibalistică şi distructivă:
Capetele sprijinite de
credințe dogmatice
se savurau reciproc
și se înfruptau din trupul
unui cuțit și al unei furculițe,
lingură delicată.
Niciun fel de mâncare nu fusese terminat, se ghiftuiau prin fețele erodate, evidență a unor trăsături menite să putrezească în panica apusului de soare.
Se îmbrațisează ca niște prieteni foarte buni, dar rămân destul de flexibili să echilibreze un măr:dovadă a unei simetrii periculoase.
În distanță, misiunea albă plânge sub greutatea torentului ce stă să curgă. Nici măcar îndurarea munților nu ne poate proteja de ruina omului.
Natură moartă cu pantof vechi
La scurt timp după izbucnirea războiului civil, Joan Miró a emigrat la Paris alături de soţia şi fiica sa. A lucrat la realizarea picturii „Natură moartă cu pantof vechi” din 29 ianuarie până în 24 mai 1937, iar cu puţin timp înainte de a începe să picteze a scris:„trăim o dramă teribilă, tot ceea ce se întâmplă în Spania este terifiant într-un mod ce nu poate fi imaginat”. Simţindu-se dezrădăcinat şi nostalgic, a aşezat pe o masă un măr cu o furculiţă, o felie de pâine, o sticlă de gin şi un pantof vechi – cu aceste elemente dorea să „ducă pictura la limită”, să fie comparabilă cu operele lui Velázquez. Ceea ce a rezultat a fost o lucrare extraordinară în culori aprinse, neon ce intră în contrast cu forme ameninţătoare de negru pur, imagine nemaiîntâlnită în arta modernă. „Fără sentimentalisme”, a spus Miró, „realism care este departe de a fi fotografic, realitate profundă şi fascinantă”. Şi aşa trebuia să fie, realist, căci luptele duse în război nu permiteau nimănui să evadeze, nici măcar prin desenele suprarealiste.
În partea stângă se află un măr străpuns de o furculiţă, apoi o sticlă, o felie de pâine şi pantoful. Obiectele alese denotă sărăcia şi simplitatea, fiind legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor din popor:haine vechi, puţină mâncare şi obiecte ce se găsesc în orice bucătărie. Principalele culori sunt negru, roşu şi galben, ce sugerează o imagine apocaliptică, totul fiind în flăcări (focul fiind, de fapt, în afara picturii). Această imagine infernală este completată de umbrele orizontului, siluetele obiectelor fiind clare şi oferind dinamism compoziţiei.
Lucrarea „Natură moartă cu pantof vechi” este comparată, adesea, cu „Guernica” lui Picasso, însuşi autorul considerând-o Guernica sa. Disperarea şi tragedia au fost solul comun din care au reieşit ambele opere de artă.
Guernica, o Simfonie a IX-a a picturii
Cea mai cunoscută operă a lui Pablo Picassă, „Guernica”, este una dintre cele mai puternice declaraţii politice pictate, apărută ca o reacţie la bombardarea oraşului basc Guernica de către nazişti, în timpul războiului civil. „Guernica” prezintă tragedia şi suferinţele populaţiei civile în timpul războiului. Se spune că, întrebat fiind de un ofiţer german, în timp ce se afla în Parisul ocupat de nemţi în al Doilea Război Mondial, dacă el a realizat „Guernica”, Picasso a răspuns:„Nu, tu ai facut-o”.
Tabloul este realizat în nuanţe de albastru, negru şi alb, cu o dimensiune de 3, 5m înălţime şi 7, 8m lungime. Interpretările picturii variază şi nu de puţine ori sun contradictorii. Spre exemplu, două dintre elementele dominante, taurul şi calul. Patricia Failing, istoric de artă, consideră ca „taurul şi calul sunt elemente importante în cultura spaniolă. Însuşi Picasso a le-a folosit pentru a juca diverse roluri. Din acest motiv a devenit greu să interpretăm semnificaţia taurului şi calului cu exactitate. Relaţia dintre ei este un fel de balet care a fost creat prin numeroase căi în cariera lui Picasso.”
Totuşi, când a fost rugat să explice „Guernica”, Picasso a spus că „taurul este un taur şi calul este un cal. Dacă dai o semnificaţie unor anumite lucruri din tablourile mele poate fi adevărat, dar nu este ideea mea să dau aceste semnificaţii. Ce idei şi concluzii ai tu, le-am obţinut şi eu, dar instinctual, inconştient. Eu realizez pictura pentru pictură. Pictez obiectele pentru ceea ce sunt.”
Totuşi, conform cercetătorului Beverly Ray, istoricii au reuşit să obţină un acord cu privire la următoarele interpretări:forma şi postura corpurilor exprimă protestul, culorile folosite exprimă durerea şi haosul, clădirile în flăcări şi zidurile dărâmate nu exprimă numai distrugerea oraşului, dar şi puterea distructivă a războiului civil, imaginea printată ca de ziar arată modul în care Picasso a aflat despre masacru, becul reprezintă soarele, iar sabia ruptă din josul picturii simbolizează înfrângerea poporului spaniol de către torţionarii lor.
Surse:
