”Războiul fiscal al Europei”: Statele

În centrul politicii economice europene se află o problemă care cere urgent o soluție. Pe de o parte, guvernele UE trebuie să-și mențină deficitele bugetare și datoriile publice sub control. Pe de altă parte, acestea trebuie să cheltuie sume mari pentru apărare, infrastructură, energie curată, digitalizare și alte domenii, pentru a consolida securitatea Europei și a îmbunătăți performanța economică, scrie Financial Times, într-o analiză pe tema impactului acestor constrângeri.

La prima vedere, aceste două obiective par ireconciliabile. Există oare o soluție care să aibă sens din punct de vedere economic și să fie fezabilă politic, se întreabă jurnaliștii străini.

Deficitul descurajant al Franței

Dilema Europei se vede clar în Franța. După 50 de ani de eșec în echilibrarea bugetului, Franța dorește să-și reducă deficitul anul viitor prin creșterea taxelor și reducerea cheltuielilor, un pachet în valoare de 60 de miliarde de euro.

Bugetul arată că era reformelor prietenoase cu afacerile a președintelui Macron este în plan secund, în timp ce echilibrarea finanțelor publice devine o prioritate atât pentru Bruxelles, cât și pentru investitori.

Barnier și consilierii săi sunt îngrijorați de reacția piețelor financiare. Dobânda medie pentru obligațiunile guvernamentale franceze pe 10 ani a depășit-o luna trecută pe cea a Spaniei, care a fost adesea percepută (pe nedrept, spun mulți la Madrid) ca un plasament mai riscant decât Franța.

Aceasta reflectă îngrijorări pe trei planuri. Deficitul bugetar al Franței este de așteptat să depășească 6% din PIB până la sfârșitul acestui an; guvernul lui Barnier nu are o majoritate parlamentară; iar Macron este, în esență, un președinte aflat pe final de mandat, care ar putea fi înlocuit de un președinte de extremă dreaptă după alegerile din 2027.

Așadar, da, piețele și comunitatea de afaceri doresc ca Franța să își pună în ordine finanțele publice. Totuși, nu doresc să vadă o inversare a reformelor pro-business introduse după ce Macron a câștigat președinția în 2017.

Datoria colosală a Italiei

Cu o dilemă similară se confruntă și guvernul Italiei. În privința finanțelor publice, înțelepciunea convențională spune că principala problemă este datoria publică imensă a Italiei.

Totuși, de la lansarea euro în 1999, guvernele italiene, de toate orientările politice, inclusiv actuala coaliție de dreapta, au adoptat o abordare prudentă în materie bugetară. De multe ori, ele au surplusuri primare — diferența dintre venituri și cheltuieli, fără plățile aferente dobânzilor — așa cum se preconizează și pentru anul viitor.

Totuși, există o problemă italiană — o creștere economică cronic scăzută și o reticență a clasei politice de a aborda reformele structurale care ar spori productivitatea, competitivitatea și eficiența cheltuielilor publice.

Fonduri de investiții subutilizate

Într-o evaluare realizată de Scope Ratings, o agenție de rating de credit, Eiko Sievert și Alessandra Poli punctează utilizarea fondurilor UE de către UE, inclusiv subvențiile și împrumuturile de miliarde de euro disponibile ca parte a fondului de redresare post-pandemică a blocului:

„Conform planului său de redresare, țara a primit până acum 113,5 miliarde de euro dintr-un total alocat de 194,4 miliarde de euro (aproximativ 9% din PIB în 2023), dar doar aproximativ 52 de miliarde de euro au fost cheltuite până în prezent.”

Similar, din cele 129 de miliarde de euro din fondurile de coeziune ale UE pentru perioada 2014-2020 (prelungită datorită pandemiei), mai puțin de o cincime dintre proiectele planificate au fost finalizate până în prezent.

O slăbiciune structurală este evidențiată de Emiliano Feresin, într-un articol din Nature Italy. El citează un studiu al Agenției Naționale pentru Evaluarea Universităților și Institutelor de Cercetare, care estimează că Italia avea aproape 2 milioane de studenți în 2021, în creștere față de 1,7 milioane în 2011. Acesta pare un trend promițător — exceptând faptul că, în sudul Italiei, mai puțin dezvoltat istoric, numărul studenților era de peste 600.000 în 2011, dar a scăzut cu aproximativ 100.000 între timp.

Aceste dezechilibre între nord și sud preocupă guvernele italiene din 1945, dar încă nu s-a găsit o soluție convingătoare. Împreună cu subutilizarea fondurilor UE, aceste două aspecte sugerează că problema Italiei nu este doar unde să găsească fonduri pentru investiții publice într-o perioadă de restrângere a bugetelor, ci și cum să se asigure că acestea sunt bine cheltuite.

Regulile fiscale ale UE: inamicul din umbră?

Presiunile conflictuale ale disciplinei fiscale și nevoilor de investiții se reflectă în două inițiative emblematice ale UE din acest an: noile reguli fiscale ale blocului, intrate în vigoare în aprilie, și raportul lui Mario Draghi despre competitivitate, publicat luna trecută.

Întrebarea este cum pot UE și cele 27 de state membre să țină cont de apelul lui Draghi pentru a crește investițiile cu 800 de miliarde de euro anual, când noile reguli fiscale par să impună constrângeri severe asupra cheltuielilor în țările cu datorii mari?

O soluție ar fi ca UE însăși să împrumute mai mult — dar asta este controversat politic. O altă opțiune este să definească anumite tipuri de investiții într-o manieră mai indulgentă sau mai vizionară.

De exemplu, Polonia susține că Comisia Europeană nu ar trebui să o includă pe lista guvernelor cu deficite excesive, deoarece creșterea cheltuielilor pentru apărare — esențială din cauza amenințării percepute din partea Rusiei — este singurul motiv pentru deficitul bugetar.

Frâna dubioasă a datoriei în Germania

În Germania, cea mai mare economie din zona euro, dificultățile provin nu din noile reguli ale UE, ci din regulile vechi ale țării — în special „frâna datoriilor” pe care fostul guvern al Angelei Merkel a introdus-o în Constituția germană în 2009 pentru a limita cheltuielile.

Jacques de Larosière, fost director general al FMI, scria într-un articol incisiv pentru FT că, la un sfert de secol de la înființare, zona euro este încă departe de o uniune fiscală, economică și bancară completă.

Acesta ar contribui la reconcilierea conflictului între disciplina fiscală și necesitatea unor investiții publice mult mai mari.