Plutăritul în istoria României, de la otomani la Sovromlemn

Atestat documentar pe Mureş încă din perioada daco-romană, plutăritul s-a practicat în ţara noastră, pentru perioade mai lungi sau mai scurte şi cu intensităţi diferite, pe mai multe alte râuri, precum Mureş, Olt, Siret, Moldova, Prut, Someş, Vaser, Gurghiu s.a. Peste toate domină însă ca durată şi amploare plutăritul pe Bistriţa şi continuarea lui pe Siret, până la Galaţi. Putem considera, fără a greşi prea mult, plutăritul pe Bistriţa ca fiind nava amiral a plutăritului din România.

Prima menţiune care atestă practicarea plutăritului în Moldova este un document de scutire de taxe vamale pentru diferite mărfuri, inclusiv plute, acordat de Ştefan cel Mare locuitorilor din satul Negoieşti, la 13 martie 1466.

Corăbierii moldoveni în Creta, la 1462

Dacă urmărim evoluţia plutăritului pe Bistriţa şi apoi, în continuare, pe Siret, constatăm că ea a fost strâns legată de situaţia politică a Moldovei, apoi a României, în contextul geopolitic sud-est european. Încă de pe la începutul secolului al XV-lea, deci nu mult de la întemeierea Moldovei, locuitorii zonei practicau un intens comerţ exterior cu produsele lor, precum cereale, animale (bovine, cabaline, caprine, ovine), brânzeturi, unt, miere, dar şi cantităţi mari de lemn brut sau prelucrat. Comerţul exterior se efectua prin intermediul genovezilor, dar şi direct, corăbiile moldovenilor ajungând până la Constantinopole şi chiar mai departe, în Marea Egee şi Mediterană. În 1462 se constată existenţa corăbierilor moldoveni în Creta.

Prin firmanul din 9 iunie 1456, sultanul Mahomed al II-lea autoriza moldovenii să poată face comerţ cu corăbiile lor la Istanbul şi apoi pe uscat la Brusa şi Adrianopole. Constantinopolul a fost întotdeauna un mare consumator de lemn provenit din codrii Moldovei, dar şi din cei ai Munteniei. Primul document care atestă exportul de lemnărie datează din sec. al XV-lea şi se referă la exportul de cherestea la Constantinopole. Este vorba de edictele din 23 august 1484 ale lui Baiazid al II-lea, date îndată după cucerirea Chiliei şi a Cetăţii Albe. După cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453, strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost supuse controlului acestora, ceea ce a însemnat o grea lovitură dată comerţului exterior al Ţărilor Române, inclusiv cel cu lemn.

Tributul plătit Imperiului Otoman include cantităţi impresionante de lemn

Către sfârşitul secolului al XIV-lea, românii iau contact pentru prima oară cu oştile otomane, în momentul în care acestea ajung la Dunăre. Tot secolul al XV-lea va fi marcat de lupte continue ale turcilor pentru a supune Ţările Române şi de rezistenţa îndârjită a acestora pentru a-şi păstra independenţa, cu victorii şi înfrângeri alternative ale beligeranţilor.

Totuşi, până la urmă, forţa militară colosală a otomanilor, în plină ascensiune, aflată aproape la apogeul său, îşi va spune cuvântul. Ţările Române îşi pierd independenţa, cad sub suzeranitate turcească şi, odată cu aceasta, sunt obligate să plătească tribut Imperiului Otoman. Tributul era format din bani, dar şi din produse, printre care lemnul ocupa un procentaj foarte mare. Lemnul livrat Turciei în cadrul tributului provenea numai din pădurile aflate pe moşiile domneşti din Carpaţii răsăriteni, din bazinele râurilor Ceremuş, Suceava, Moldova, dar, în primul rând, din bazinul Bistriţei. Lemnul ajungea la Galaţi prin intermediul plutelor, de unde, îmbarcat apoi pe vapoare, era transportat la Istanbul, iar de aici, în toate localităţile de pe litoralul Mării Mediterane, care aparţineau imperiului.Tot cu pluta ajungea la Galaţi şi lemnul care provenea din pădurile mănăstireşti sau boiereşti care era exportat de către moldoveni.

Turcii monopolizează comerţul cu lemn

Pentru a înlătura concurenţa românilor, negustorii turci reuşesc să obţină de la sultan un firman prin care se instituie monopolul turcesc asupra comerţului exterior al Ţărilor Române, pentru Moldova în 1586. A fost lovitura de graţie dată comerţului exterior al celor două ţări, situaţie care s-a menţinut până la Pacea de la Adrianopole din 1829. Din acel moment, preţurile nu au mai fost stabilite pe baza cererii şi a ofertei, ci după bunul plac al turcilor, mult mai mici decât cele practicate până atunci cu ţările vecine.

După instaurarea monopolului turcesc asupra comerţului exterior al Ţărilor Române, practic, de exportul de lemne se ocupau numai turcii. Şi cum acest lemn ajungea la Galaţi numai prin plute, turcii nu se mai mulţumesc sa-l preia de la Galaţi, ci se implică tot mai mult şi în transportul lui din pădure până în portul de export;iar acest fapt i-a determinat pe unii cercetători să afirme că plutăritul pe Bistriţa li s-ar datora otomanilor. Realitatea este cu totul alta:după cum am arătat deja, moldovenii făceau comerţ cu Constantinopolul – unde exportau produsele lor, inclusiv lemne – cu mult mai înainte ca Ţările Române să fi căzut sub suzeranitate turcească. Rolul turcilor în acest domeniu a fost doar de a intensifica plutăritul pe Bistriţa şi apoi pe Siret până la Galaţi.

Lemnăria necesară Instanbulului, pentru vase şi case, pentru arsenalul armatei, venea din Ţările Române

Pierderea independenţei a însemnat, aşadar, asumarea unei serii întregi de obligaţii faţă de puterea suzerană, printre care şi plata unui tribut anual în bani;iar în cadrul tributului, livarea unor anumite cantităţi de lemn juca un rol foarte important. Mai mult:tributul a crescut continuu, de la an la an, cantităţile de lemn devenind uneori aproape de nesuportat.

Astfel, Ţările Române trebuiau să livreze cea mai mare parte din lemnăria necesară Istanbulului, şi anume lemnul pentru construcţia vaselor, pentru arsenalul armatei, pentru construcţiile civile – marea majoritate a caselor fiind din lemn. Se adăugau apoi furniturile de lemn pentru cetăţile turceşti de pe ambele maluri ale Dunării, de la Ada-Kaleh la Chilia, de la Nistru la Cetatea Albă sau Akerman, Tighina şi Hotin, şi de la gura Niprului Ozu sau Vazia. Unele vase militare şi comerciale turceşti erau construite din lemn de calitate chiar în şantierele navale de la noi, la Galaţi, Brăila sau Giurgiu, fiind trimise apoi pe Dunăre şi mare la Istanbul.

La începutul secolului al XVIII-lea, vorbind despre importanţa Dunării şi a portului Galaţi, Dimitrie Cantemir afirma:„Moldovenii îşi pot duce mărfurile lor şi mai cu seamă sare, miere, unt, ceară şi multă lemnărie care se duce, nu numai la Constantinopole, ci şi în Egipt şi în toată Africa turcească, pentru a construi case si corăbii”. Dacă în timpul lui Dimitrie Cantemir, Moldova exporta o asemenea cantitate de lemnărie încât să ajungă până în Africa, asta însemnă că exportul de lemn românesc se făcea de multă vreme;el cucerise deja piaţa turcească, am spune noi în termeni moderni. În plus, la Istanbul, majoritatea caselor erau din lemn, foarte apropiate unele de altele;de aceea aveau loc incendii devastatoare, care distrugeau uneori mii de locuinţe, şi din cauza lipsei măsurilor de prevenire a incendiilor. Fiecare mare incendiu era urmat de o creştere corespunzătoare a cererii de material lemnos, brut sau cherestea.

Referitor la desele incendii care devastau Istanbulul, este interesantă următoarea afirmaţie:„Când vede cineva cu ce profunzime providenţa a acoperit cu păduri ţărmul Mării Negre şi când se gândeşte că în orice altă localitate Constantinopolul prin chipul său de a construi şi prin desele sale incendii ar fi epuizat numaidecat pădurile cele mai vaste, nu se poate a nu-i veni în minte vorba trivială că este un Dumnezeu pentru beţivi şi copii, se potriveşte de minune şi turcilor”.

„Ţinuturile Bacău, Neamţ şi Suceava nu făceau alceva peste vară decât cherestele turceşti”

 Din tot ce am menţionat până aici ne putem da seama ce cantitaţi impresionante de material lemnos au furnizat de-a lungul timpului Ţările Române Imperiului Otoman, gratuit în cadrul birului sau la preţuri derizorii stabilite de turci în cadrul exporturilor. Desigur, cea mai mare parte din acest lemn a fost livrată de Moldova. Sistemul de preluare a lemnului de către turci era bine pus la punct şi, lucru curios pentru moravurile balcanice, funcţiona normal şi eficient. „La Piatra Neamţului începuse marele negoţ cu lemne şi pe la 1741 se afla acolo, şezând de vreo douăzeci de ani, un anume Mehmet Bena Emini, care avea grijă de acest comerţ”, se afirma într-un document al timpului. Cronicarul Manolache Draghici confirma acest lucru, notând următoarele:„Apoi era şi un slujbaş orânduit pentru cherestelele din Moldova, el se nume direccibaşa. Venea în ţară să se îngrijească de lemnul ce se cerea. Aducea cu sine măsurile după care să se taie trebuitor. Ţinuturile Bacău, Neamţ şi Suceava nu făceau alceva peste vară decât cherestele turceşti. Direccibaşa avea oamenii săi împărţiţi prin satele de munte cu privegherea măsurilor. Pe lângă aceştia se mai trimeteau şi întra-dins boieri ai domniei executori în facerea cherestelei, ca să fie mai degrabă”.

După cum se ştie, potrivit tratatelor capitulaţiilor, semnate de către domnitorii români, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii otomane, turcii aveau şi ei o serie de obligaţii faţă de Tările Române, printre care interdicţia de a-şi stabili domiciliul în principate, de a propaga aici islamul (religia mahomedană) sau de a construi moschei. Aceste stipulaţii au avut, după părerea mea, o importanţă excepţională pentru evoluţia ulterioară a poporului român, în sensul că au scutit România modernă de unele complicaţii majore;asta, dacă ne gândim la recentele evenimente sângeroase din Sud-Vestul Balcanilor, în fond, adevărate războaie religioase, la început între creştini şi musulmani, apoi între creştinii de rit ortodox şi cei de rit catolic, în faza a doua, având ca rezultat final dezmembrarea statului vecin Iugoslavia.

 Turcii au încălcat totuşi unele dintre aceste prevederi şi, sub diferite pretexte, şi-au stabilit domiciliul în Nordul Moldovei, în zona dornelor, unde îi găsim până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pe cei veniţi pentru a impulsiona livrările de lemn ale Moldovei către Turcia.

Cherestea pentru Arsenalul Amiralităţii

Despre cantităţile uriaşe de lemn care coborau pe Bistriţa, apoi pe Siret până la Galaţi, există numeroase informaţii în însemnările unor călători străini, dar mai ales în socotelile visteriei şi în actele cancelariei otomane. Astfel, sultanul Soliman Magnificul dă diferite firmane în 1559, 1563 şi 1566, prin care obligă domnitorul român să construiască nave pentru flota otomană. În timpul domniei lui Mihai Şuţu (1793-1795) în Moldova, marele vizir cere printr-o scrisoare 200.000 bucăţi de cherestea pentru Arsenalul Amiralităţii din Constantinopole. Marfa trebuia adusă cu plutele la Galaţi şi de aici încărcată pe vapoare. Consulul austiac Markelius, în nota sa către cancelarul Thugut din 26 decembrie 1793, relata că s-ar putea lua de aici (adică din Moldova) o cantitate considerabilă de lemn pentru construcţia vaselor, lemn care poate fi coborât pe Bistriţa şi Siret până la Galaţi şi de aici încărcat pe corăbii. Viceconsulul francez la Iaşi spune la 11 iunie în acelaşi an că Moldova poate oferi o cantitate apreciabilă de lemn de construcţie de toate felurile…

Turcia îşi satisface astfel mare parte din nevoile ei cu lemnul de construcţie din Moldova, care se transportă cu uşurintă până la Galaţi. Peyssonel, consulul francez în Crimeea, într-o lucrare editată în 1760, afirmă că sunt bastimente de orice tonaj pentru navigaţia pe Marea Neagră şi Dunăre. Călătorul Ahmed Resni Efendi menţionează în jurnalul său de călătorie din 1763 cum cheresteaua transportată pe Siret mergea la Galaţi;în portul de la Dunăre era supusă la taxe vamale obişnuite în caz că se exporta şi pe deasupra şi la o taxă specială în favoarea mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi.

Catargele româneşti erau, mai departe, comercializate de turci în ţările mediteraneene

Din 1822 ni s-a păstrat tabelul întocmit la Galaţi cu toată cheresteaua şi lemnăria ce pleca la Arsenalul Amiralităţii otomane. Astfel, în anul cu pricina s-au trimis în total 133.175 de bucăţi, între care 4.400 doage de butoaie, 416 scânduri de tei, pentru carcase, 77 stâlpi de lemn, una plută, iar restul scânduri diferite, cherestea şi trunchiuri (legături de scânduri). La 22 martie 1823, Ali, intendentul amiralităţii, scrie din Istanbul lui Ioniţă Sandu Sturza, domnul Moldovei, pentru cheresteaua ce urmează a se tăia din pădurile ţării şi a se transporta la Poartă, cele mai mari în plute, iar cele mai mici încărcate pe vapoare.

 Din condicele visteriei Moldovei aflăm că în acel an 1823 au sosit la Galaţi 2.615 catarge, formand 595 plute. Văzând numai acest număr impresionant de catarge care ajungeau într-un singur an la Istanbul, ai fi tentat să crezi că şantierele navale turceşti asigurau necesarul de vapoare pentru întreaga lume. În realitate, catargele româneşti, de foarte bună calitate, concurând cu cele din ţările scandinave, erau comercializate de către turci în toate ţările mediteraneene. Mai mult, cele care echipau navele militare turceşti (galioanele) erau foarte râvnite de către maeştrii lutieri din Italia pentru calitatea execepţională a lemnului de rezonanţă pe care-l conţineau.

Toate aceste mărturii prezentate şi încă multe altele sunt suficiente pentru a demonstra uriaşul volum de masă lemnoasă pe care turcii îl luau gratuit sau aproape gratuit de la noi, ţinând seama că pentru cel pe care-l cumpărau preţul era stabilit de ei şi nu de piaţă. Majoritatea absolută a acestor imense cantităţi de lemnărie proveneau din pădurile de brad ale Moldovei;ele ajungeau la Galaţi prin plutele de pe Bistriţa şi Siret, dar şi de pe alti afluenţi ai Siretului.

Descătuşarea comerţului exterior al Ţărilor Române e şi momentul în care încep defrişările masive

Un moment important din istoria Ţărilor Române l-a constituit războiul ruso-turc din 1828-1829 şi consecinţele acestuia, Pacea de la Adrianopole (14 septembrie 1829). Între aceste consecinţe, elaborarea regulamentelor organice, adevărate constituţii pentru Principatele Române, desfiinţarea raialelor turceşti de la Dunăre (Brăila, Giurgiu şi Turnu) şi, în primul rând, desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului exterior al Ţărilor Române. Această din urmă clauză a însemnat descătuşarea comerţului exterior al celor două principate. A crescut enorm şi ponderea lemnului în exportul Ţărilor Române, de unde consecinţa directă:începutul defrişării masive şi rapide a pădurilor româneşti. Acest fenomen a stârnit îngrijorarea unor oameni de ştiinţă ai vremii, români sau străini. Călătorul german Wilhem N. Hamm însemna în 1858 că pe Siret se transportau cantitaţi enorme de lemne şi că dacă devastarea pădurilor va continua în acelaşi ritm, Moldova se va găsi într-o zi lipsită de lemne.

În paralel, începe să se manifeste un interes tot mai mare pentru organizarea transporturilor, pe uscat, dar şi pe apă. Creşterea cantităţilor de lemn care coborau pe Bistriţa şi Siret a fost aşa de rapidă încât nu se mai găseau suficienţi plutaşi care să conducă plutele;s-a recurs, aşadar, şi la persoane care nu aveau această calificare, de unde şi numeroasele accidente grave, care au provocat îngrijorarea autorităţilor. Comerţul cu lemn s-a dezvoltat aşa de mult, încât, pe la 1870, numai în Piatra Neamţ ajunseseră să locuiască aproape 200 de cherestigi. Se înmulţesc ştirile privind preţurile, cantităţile şi destinaţia lemnului exportat de Moldova. Un catarg din brad, lucrat în Moldova, pentru un vas de 600 de tone, costa la Galaţi între 62 si 64 franci, în timp ce la Constantinopole preţul lui era de 210-220 franci. Deşi, după liberalizarea comerţului exterior, românii exportau produsele lor direct în multe ţări europene (şi nu numai), Turcia continua să deţină o pondere importantă în comerţul cu lemne din Moldova. În anul 1847, cheresteaua exportată în Turcia se evalua la suma de 225.300 lei, în 1851 – la 1.112.319 lei, pentru ca în 1859 să se ridice la 2.025.492 lei.

Lemnul românesc, folosit la construcţia canalului Panama

Se constată o creştere continuă a cantităţilor de lemn exportate prin portul Galaţi nu numai în Turcia, ci aproape în toată Europa. Astfel, către sfârşitul secolului al XIX-lea, lemnul românesc traversa Atlanticul, ajungând în America Centrală, unde a fost folosit la construcţia canalului Panama. Pentru a ne face o imagine asupra stadiului la care ajunsese plutăritul pe Bistriţa la sfârşitul sec. al XIX-lea, este suficient să menţionăm statistica cercetătorului D.G. Ionescu, potrivit căreia, în anul 1895, prin Piatra Neamţ au trecut 12.000 plute, totalizând 300.000 mc masă lemnoasă. Dintre cercetători, unii consideră cifra exagerată. Eu cred că nu e, de vreme ce, nu mult după 1900, I. Cartianu afirma că pe Bistriţa se plutăreau anual până la 700.000 mc de lemn.

Trebuie menţionat aici că plutăritul a fost nu numai un mod de transport al lemnului pe apă, ci a fost, în acelaşi timp, un mijloc de transport pentru alte mărfuri. Aşa spre exemplu, în timpul iarmaroacelor, pe plute se transportau la Piatra Neamţ bovine, ovine, piatră, araci, draniţă, doage, fân, brânzeturi (brânza la bărbânţă sau lapte acru). În vremurile mai vechi plutaşii munteni îşi cumpărau obiectele de care aveau nevoie şi pe care nu le găseau în satele lor, în primul rând cereale, de la Piatra. Transportul acasă îl făceau cu caii, pe care-i aduceau pe plută până la Piatra Neamţ. Tot cu pluta se transportau şi mărfuri aflate în tranzit, precum geamuri, sticle cu ape minerale de la Borsec, care coborau pe Bistricioara.

Plutele erau, de asemenea, un mijloc de transport obişnuit pentru locuitorii din satele riverane Bistriţei. Când un cetăţean dorea să se deplaseze într-un sat puţin mai îndepărtat sau, eventual, până la Piatra Neamţ, cum atunci nu existau alte mijloace de transport, el făcea apel la plute, care îi erau la îndemână. O plută a folosit şi Ion Creangă atunci când, după isprava cu bordeiul şi capra Irinucăi, a părăsit în mare grabă Broştenii, după cum tot cu pluta mergeam şi eu, primăvara şi toamna, de acasă la gimnaziu în Borca, distanţă de 7 km.

Revoluţia din plutărit:introducerea şprăngii de oţel

Începutul secolului al XX-lea aduce modificări importante în ceea ce priveşte plutăritul pe Bistriţa şi pe Siret. Până atunci, satisfacerea cererii tot mai mari de lemn, atât pe piaţa internă, dar mai ales pentru cea externă, s-a rezolvat prin creşterea numărului de plute, respectiv, de plutaşi. La construcţia şi manevrarea unei plute se foloseau numai elemente de lemn (cuie, gânjuri etc). Până şi la ancorarea plutei la mal se folosea o banală funie din scoarţă de tei.

Din această perioadă începe modernizarea plutăritului, care a constat, în principal, în introducerea şprăngii de oţel, atât la construcţia, cât şi la manevrarea plutelor. A fost o adevărată revoluţie în plutărit. Dacă până atunci o plută era formată dintr-o singură tablă, totalizând maximum 30 mc, condusă fiind în mod obligatoriu de către doi plutaşi (unul în faţă, celalalt în partea din spate), de acum înainte numărul tablelor creste treptat, ajungându-se în perioada de apogeu până la zece-douăsprezece, totalizând peste 300 mc de lemn. Asta a însemnat o creştere uriaşă a productivităţii muncii. Tot în această perioadă s-au efectuat şi lucrări de amenajare a albiei Bistriţei pentru plutărit, care au constat, în primul rând, în dinamitarea principalelor stânci aflate în albie, care periclitau grav integritatea plutelor şi viaţa plutaşilor. Introducerea şprăngii de oţel la construcţia şi manevrarea plutelor s-a făcut lent, deoarece şpranga se aducea din import şi ea s-a generalizat în deceniul al treilea al secolului trecut, atunci când plutăritul pe Bistriţa a ajuns la maturitate.

Austro-Ungaria construieşte o linie ferată îngustă ca să transporte lemnul în interiorul imperiului

Un grav pericol pentru plutăritul pe Bistriţa l-a constituit Primul Război Mondial. În perioada neutralităţii a încetat plutăritul de tranzit, dinspre Austro-Ungaria spre Galaţi, apoi, după intrarea României în război, a încetat cu desăvârşire, Bistriţa aflându-se în zona ostilităţilor. Dacă tratatul de pace separat semnat de România cu Puterile Centrale ar fi fost ratificat de către regele Ferdinand, plutăritul pe Bistriţa ar fi încetat din acel an, 1918, deoarece nu ar mai fi avut obiectul muncii:lemnul. Potrivit acelui tratat, în cadrul rectificărilor teritoriale, întregul bazin forestier al Bistriţei, cuprins între Vatra Dornei şi satul Frumosu (comuna Farcaşa), deci unde se afla majoritatea absolută a pădurilor de molid din care se făceau plutele, ar fi revenit Austro-Ungariei. În plin război, Austro-Ungaria a construit o linie ferată îngustă, Sihăstria-Broşteni-Vatra Dornei, de circa 80 de km, menită să asigure transportul direct al lemnului din noua zonă răpită spre interiorul imperiului, fără a mai fi obligată sa-l tranziteze pe Bistriţa şi Siret până la Galaţi. Începută de la două capete, sfârşitul războiului a găsit-o neterminată doar pe câţiva kilometri, între satele Crucea şi Barnar. Autorităţile române nu au catadixit să termine lucrarea, lăsând totul de izbelişte. Astfel, un lucru bun făcut de alţii în plin război s-a distrus complet sub autorităţile române în timp de pace.

În vara lui 1944, plutăritul pe Bistriţa e strict controlat de către germani

În perioada dintre cele doua războaie mondiale, plutăritul pe Bistriţa s-a integrat perfect în economia României Mari. Lipsa însă a unor mijloace de transport moderne între Vatra Dornei şi Piatra Neamţ (o linie ferată sau o şosea) a făcut ca transportul pe apă – plutăritul, deci –  să rămână în continuare, ca şi în Evul Mediu, singurul mod prin care lemnul din bazinul Bistriţei să poată ajunge la principalii săi beneficiari din Piatra Neamţ, Bacău sau Galaţi. În timpul celui de-Al doilea Război Mondial, plutăritul nu s-a întrerupt, ci dimpotrivă a continuat, deoarece, potrivit contractelor economice semnate cu Germania, România trebuia să-i livreze acesteia mari cantităţi de lemn, dintre care mult provenea din bazinul Bistriţei. S-a ajuns până acolo încât, în vara anului 1944, plutăritul pe Bistriţa să fie strict controlat de către autorităţile militare germane.

În perioada comunistă, ca în timpul suzeranităţii otomane:sarcinile Sovromlemnului

A venit apoi actul de la 23 August 1944;şi ştim cu toţii ce-a urmat:tăvălugul războiului peste România, instaurarea guvernului Petru Groza, plata uriaşelor datorii de război către Rusia Sovietică, seceta din 1946 din Moldova şi teribila foamete, abolirea monarhiei şi proclamarea republicii populare, apoi aservirea de către Rusia Sovietică a întregii economii a României, în principal sub cunoscuta forma a sovromurilor.

Aurul verde al României a revenit Sovromlemnului, singura societate din ţară care se ocupa cu exploatarea, industrializarea şi comerţul intern şi extern cu lemne. Altfel spus, situaţia era oarecum similară cu cea de pe vremea suzeranităţii otmane. Şi cum datoriile de război către Rusia Sovietică includeau şi imense cantităţi de lemn, Sovromlemnul a trecut imediat la punerea în practică a acestor obligaţii. Pe întreg bazinul Bistriţei s-au creat mai multe unităţi sovrom, care se ocupau cu organizarea exploatării pădurilor, iar pentru transport s-a creat Întreprinderea de Plutărit pe Bistriţa şi Afluenţi (IPBA), cu sediul în Piatra Neamţ. Pentru a facilita derularea plutăritului, Sovromlemnul a trecut la amenajarea râului, prin detonarea stâncilor mari din albie, realizarea de îndiguiri, desfiinţarea multor braţe secundare, construcţia unor haituri noi sau reconstrucţia celor vechi. Haitul era un baraj care permitea stocarea apei, apoi eliberarea acesteia, pentru a asigura debitul necesar plutirii buştenilor pe râurile cu debit mic, sau pe timp de secetă.

Întregulul traseu al Bistriţei a fost împărţit în mai multe sectoare, dotat fiecare cu o echipă de intervenţie rapidă, formată din 5-6 persoane, numită atunci echipa-fulger, nume pe drept meritat. Echipa avea la dispoziţie un camion care-i permitea să se deplaseze rapid oriunde era nevoie de ea;menirea ei era să rezolve operativ închisorile de plute, adică acele blocări ale albiei care împiedicau deplasarea fluentă a plutelor. Dar s-au luat măsuri şi în ceea ce priveşte viaţa plutaşilor;s-au asigurat haine de protectie (pelerine de ploaie şi cizme de cauciuc) – lucru excepţional, deoarece până atunci acestea nu erau cunoscute, s-au amenajat dormitoare în schelele de tranzit (Hărăoaia şi Lungeni) sau de înnoptare (la Zugreni şi Potoci), s-a amenajat o cantină în Hărăoaia, s-a organizat transportul gratuit şi rapid al plutaşilor din schelele de destinaţie sau de tranzit spre domiciliul acestora sau spre schelele de expediţie.

Rezultatul tuturor acestor măsuri a fost mărirea volumului de masă lemnoasă a fiecărei plute, de la maximum 80-100 mc înainte de război până la 300-350 mc, scurtarea timpului de deplasare a acesteia din schela de expeditie la destinatar, reducerea timpului necesar revenirii plutaşului pentru a prelua o nouă plută, de la mai multe zile, chiar şi o săptămană, la doar câteva ore. S-a încercat chiar organizarea plutăritului pe timp de iarnă, cu rezultate însă discutabile.

Zăgăzuirea apelor Bistriţei şi sfârşitul plutăritului

Consecinţele tuturor acestor măsuri au avut drept rezultat o creştere substanţială a productivităţii muncii în plutărit. La începutul deceniului al VI-lea din secolul trecut, în perioada Sovromlemnului, plutăritul pe Bistriţa a atins apogeul său, dar a început şi agonia. Pe Bistriţa se transportau anual peste 2 milioane de mc de lemn. Acest lemn provenea din pădurile din bazinul Bistriţei. Prin tăierile deşănţate practicate atunci de către Sovromlemn, într-o perioadă relativ scurtă, s-a ajuns, practic, la epuizarea resurselor exploatabile ale pădurilor, din acest bazin rămânând în picioare doar cele tinere. Imaginile munţilor Bistriţei de atunci erau dezolante şi pot fi comparate cu jaful actual din pădurile României, pe care mass-media ni-l prezintă în permanenţă, cu o mică diferenţă:în acea vreme, niciun metru pătrat de teren de pe care se tăia pădurea nu rămânea neîmpădurit. Imediat ce se termina exploatarea parchetului, acesta era replantat cu puieţi de molid. Ba mai mult, avându-se în vedere că la Bicaz începuse construcţia barajului hidrocentralei, în spatele căruia urma să se formeze marele lac de acumulare, pentru a se atenua colmatarea acestuia, pe pantele abrupte ale versanţilor Bistriţei, unde mai înainte nu fuseseră păduri, ci islazuri comunale, s-au plantat suprafeţe mari cu pin;aceasta, spre furia sătenilor, care le incendiau noaptea.

Oricum, din uriaşele suprafeţe de păduri defrişate atunci, toate, dar absolut toate, au fost replantate, astel că în prezent întinsele suprafeţe cu păduri tinere de molid sau pin din bazinul Bistriţei creează o imagine odihnitoare şi reconfortantă. În 1955, Sovromlemnul a fost desfiinţat, locul său fiind preluat de Întreprinderea Forestieră de Exploatare şi Transport (IFET). Către sfârşitul deceniului al şaselea din veacul trecut, plutăritul a intrat rapid în declin. Pe măsură ce barajul de la Bicaz se înălţa, transportul pe apă era înlocuit din ce în ce mai mult cu cel auto.

La 30 iunie 1960, odată cu zăgăzuirea apelor Bistriţei, plutăritul a primit lovitura de graţie;el a încetat definitiv în aval de marele baraj de la Bicaz. În amonte de baraj a continuat să se mai practice câţiva ani, în agonie, pe Bistriţa şi pe afluentul său, Neagra Broşteni. Aceasta, până în 1969, când a încetat definitiv şi în această zonă, devenind istorie;dar ce istorie?

Notă biografică

Autorul acestui text, Constantin Cojocaru Tuiac, s-a născut în anul 1936, într-un sat înconjurat de păduri de brad de pe malurile Bistriţei. Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în comuna natală Borca, judeţul Neamţ. Obligat de soartă (a rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani), din copilărie a muncit la pădure, apoi ca plutaş pe Bistriţa. Înfiinţarea unui liceu în comuna Borca i-a creat condiţii nesperate de a-şi continua studiile. La 18 ani, cu dispensă de vârstă, s-a înscris şi a absolvit liceul, apoi Facultatea de Istorie-Filozofie la Universitatea Al.I. Cuza din Iaşi. Repartizat ca asistent la catedra de ştiinţe sociale a UMF Tg. Mureş, nu i-a plăcut disciplina pe care o profesa – socialism ştiintific – şi, după scurt timp, a părăsit-o. După un concurs, a urmat un curs postuniversitar de relaţii internaţionale de 2 ani, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti. La absolvire a fost angajat ca funcţionar superior în Ministerul Afacerilor Externe, iar în perioada 1971-1978 a activat ca diplomat la Ambasada României din Paris. În ultimii 20 de ani de activitate a lucrat în domeniul turismului internaţional, la ONT Carpaţi Bucureşti. După pensionare a elaborat lucrarea Plutăritul pe Bistriţa. Incursiune în Istorie, prima şi singura carte consacrată acestei îndeletniciri, scrisă de un fost plutaş, apărută la Iaşi în anul 2010. În vara lui 2011 a făcut o plută autentică, aşa cum se făceau la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu care a coborât circa 40 de km pe Bistriţa, pe sectorul încă neamenajat, cuprins între Barnar şi Poiana Teiului. Deplasarea plutei pe Bistriţa, la aproape 50 de ani de la dispariţia plutăritului pe acest râu, a constituit un adevărat aveniment, o mare sărbătoare pentru locuitorii din zonă.