Cum arătau satele din Dobrogea la sfârșitul secolului al XIX-lea / FOTO

Devenită parte a României după Războiul de Independență,
Dobrogea păstrează specificul otoman și la sfârșitul secolului
al XIX-lea.

Situația satelor dobrogene la sfârșitul secolului al XIX-lea este
descrisă de doctorul Gheorghe Crăiniceanu, în volumul „Igiena
țăranului român”, publicat la București, în1895.

„Satul românesc se cunoaște de departe și se poate deosebi de
cel tătăresc, căci toate satele creștine au o mulțime de arbori,
iar în cele tătărești, dacă sunt arbori la casă, se poate ști
că a locuit sau locuiește un turc, dar mai ales creștin. Unele
sate sunt fără nici o rânduială, cu locuințe în starea cea mai
primitivă, lipsite de plantații și de păduri. În centrul
județului Constanța, comunele sunt foarte depărtate unele de
altele, iar pe malul Dunării sunt foarte aproape și lipsesc șosele
bune. Ar trebui să se interzică construcția caselor cu tezic, iar
statul să le înlesnească locuitorilor lemne de construcție din
pădurile sale. Emigrarea tătarilor din plasa Mangalia a fost
colosală și a rămas în urma lor multă piatră de la îngrădirea
curților și ariilor. Această piatră ar ajunge pentru construirea
tuturor caselor românilor stabiliți aici și statul, rămânând
proprietar al acestui pietriș, să nu mai încerce a se vinde prin
licitație, la care nu se prezintă cumpărători, ci să se dea cu
chibzuință coloniștilor ce vin a-și face aici case.

Tătarul clădește șubred, locuințe mizerabile, mici în raport
cu numărul locuitorilor, fereastra nu se deschide, e de tot mică și
lipită cu hârtie ori țiplă, rar cu geam. Soba se deschide
adeseori afară, iar musulmanii întrebuințează uneori mangalul,
care este un izvor bogat de a produce oxid carbonic; altă dată ard
tezic în loc de lemne, și cum tezicul e bălegar uscat, face un fum
ce infectează aerul. Casa tătarului se compune din o intrare, unde
e un coș sau sobă cu vatră, ce le servește de bucătărie, și
din o cameră cu tavan foarte jos; patul lipsind, e înlocuit de o
rogojină pe care se culcă. Curțile tătărești sunt adesea
îngrădite cu pietre sau cu cărămidă nearsă, din care își fac
și casele, care nu sunt lipite pe dinafară.

Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case
bunișoare. Casele musulmanilor au un aer umed și infect, de obicei
fiind lipsite de lumină și de ventilație. Casele mai bune ale
creștinilor au o intrare, tindă, în care este coșul sau soba cu
vatra, și încă una sau două camere. La multe din ele tavanul este
de 2 ½ m, ferestrele suficiente și putându-se deschide; nu sunt
însă toate casele văruite; în cea mai mare parte sunt acoperite
cu stuf și rareori cu olane. Zidurile sunt de nuiele, piatră ori
chirpici (un fel de cărămidă de pământ neras). În casă e pat
curat cu așternut comfortabil. Alături cu„Satul românesc se
cunoaște de departe și se poate deosebi de cel tătăresc, căci
toate satele creștine au o mulțime de arbori, iar în cele
tătărești, dacă sunt arbori la casă, se poate ști că a locuit
sau locuiește un turc, dar mai ales creștin. Unele sate sunt fără
nici o rânduială, cu locuințe în starea cea mai primitivă,
lipsite de plantații și de păduri. În centrul județului
Constanța, comunele sunt foarte depărtate unele de altele, iar pe
malul Dunării sunt foarte aproape și lipsesc șosele bune. Ar
trebui să se interzică construcția caselor cu tezic, iar statul să
le înlesnească locuitorilor lemne de construcție din pădurile
sale. Emigrarea tătarilor din plasa Mangalia a fost colosală și a
rămas în urma lor multă piatră de la îngrădirea curților și
ariilor. Această piatră ar ajunge pentru construirea tuturor
caselor românilor stabiliți aici și statul, rămânând proprietar
al acestui pietriș, să nu mai încerce a se vinde prin licitație,
la care nu se prezintă cumpărători, ci să se dea cu chibzuință
coloniștilor ce vin a-și face aici case.

Tătarul clădește șubred, locuințe mizerabile, mici în raport
cu numărul locuitorilor, fereastra nu se deschide, e de tot mică și
lipită cu hârtie ori țiplă, rar cu geam. Soba se deschide
adeseori afară, iar musulmanii întrebuințează uneori mangalul,
care este un izvor bogat de a produce oxid carbonic; altă dată ard
tezic în loc de lemne, și cum tezicul e bălegar uscat, face un fum
ce infectează aerul. Casa tătarului se compune din o intrare, unde
e un coș sau sobă cu vatră, ce le servește de bucătărie, și
din o cameră cu tavan foarte jos; patul lipsind, e înlocuit de o
rogojină pe care se culcă. Curțile tătărești sunt adesea
îngrădite cu pietre sau cu cărămidă nearsă, din care își fac
și casele, care nu sunt lipite pe dinafară.

Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case
bunișoare. Casele musulmanilor au un aer umed și infect, de obicei
fiind lipsite de lumină și de ventilație. Casele mai bune ale
creștinilor au o intrare, tindă, în care este coșul sau soba cu
vatra, și încă una sau două camere. La multe din ele tavanul este
de 2 ½ m, ferestrele suficiente și putându-se deschide; nu sunt
însă toate casele văruFoto: Imago Romaniaeite; în cea mai mare parte sunt acoperite
cu stuf și rareori cu olane. Zidurile sunt de nuiele, piatră ori
chirpici (un fel de cărămidă de pământ neras). În casă e pat
curat cu așternut comfortabil. Alături cu casa, fără a fi însă
lipit de ea, este coșarul vitelor, bine întreținut, dar băligarele
sunt în mare parte prin curte. Curtea este îngrădită cu pietre,
gard de nuiele sau cu chirpici. În casă este curățenie. Străzile
sunt largi, casele bine aliniate, mai cu seamă în comunele cu
însurăței ori de împroprietăriți din nou, ale căror case în
total sunt făcute conform prescripțiilor igienice. În timpul din
urmă s-au observat îmbunătățiri și la casele tătarilor și
cele vechi ale românilor, ce s-au spoit cu var.” casa, fără a fi
însă lipit de ea, este coșarul vitelor, bine întreținut, dar
băligarele sunt în mare parte prin curte. Curtea este îngrădită
cu pietre, gard de nuiele sau cu chirpici. În casă este curățenie.
Străzile sunt largi, casele bine aliniate, mai cu seamă în
comunele cu însurăței ori de împroprietăriți din nou, ale căror
case în total sunt făcute conform prescripțiilor igienice. În
timpul din urmă s-au observat îmbunătățiri și la casele
tătarilor și cele vechi ale românilor, ce s-au spoit cu var”,
scria doctorul Gheorghe Crăiniceanu, conform Institutului de Studii
Sud-Est Europene.

Imaginea 1/6:
Turci într-un sat din Dobrogea. Fotografie de Anatole Magrin (© Imago Romaniae)

Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independență

Era 14 noiembrie 1878 când Regele Carol I lansa două proclamaţii
fundamentale pentru România. Prima era adresată celor mai noi
cetăţeni români: dobrogenii. Proclamaţia Domnitorului României
către dobrogeni a fost tipărită în limbile română, turcă,
greacă şi bulgară, fiind răspândită în foi volante, pe întreg
teritoriul dobrogean. Cealaltă proclamaţie era destinată Armatei
Române.

În ziua de 14 noiembrie 1878, trupele române au trecut Dunărea pe
la Brăila înaintând spre Tulcea, ce era sangeacul (capitala)
paşalâcului Dobrogea. La 23 noiembrie 1878, trupele au ajuns la
Constanţa.

_{Foto: Imago Romaniae}

Mai multe pentru tine…