Radu Crăciun / Pregătiți-vă de impact !

Întrebarea nu mai este “daca”, ci “cand” si “cu ce viteza”. Adica, in momentul socului vom fi in continuare cu piciorul pe acceleratie, lasand ca doar “zidul” legilor economice sa ne stopeze si sa ne aduca la realitate, sau vom fi intr-un proces de franare menit sa atenueze socul impactului.

Faptul ca ne indreptam spre zid era previzibil. Consiliul Fiscal si multi alti economisti, printre care si subsemnatul, au semnalat in ultimul an faptul ca politica fiscala nu doar ca este total nesustenabila, dar si ca vulnerabilizeaza fundamental economia romaneasca. Si aici nu vorbim de previziuni bazate pe matematici superioare, ci de aritmetica pura. Acea aritmetica care ar fi trebuit folosita pentru a calcula la ce deficit va duce cresterea nelimitata a cheltuielilor bugetare si cu cat va creste astfel indatorarea tarii.

De ce nu a reactionat nimeni la previziunile si avertismentele facute? De ce nu s-au luat masuri inainte de a ajunge in aceasta situatie? Pentru ca una dintre abordarile inradacinate adanc in modul nostru de a administra aceasta tara a fost abordarea exclusiv reactiva, nu cea anticipativa. Reactionam nu ca sa rezolvam din timp provocarile, chiar si atunci cand sunt usor de anticipat, ci doar dupa ce acestea s-au materializat.

Construim autostrazi doar dupa ce ramanem blocati in trafic. Construim aeroporturi doar dupa ce ne sufocam in cele existente. Luam contramasuri doar dupa ce izbucnesc razboaiele hibride in jurul nostru. Construim centrale electrice doar dupa ce consumul ne face sa devenim dependenti de importuri. Dam drumul exploatarilor de gaze din Marea Neagra doar dupa ce ajungem cu importurile la mana unei tari ostile. Iar exemplele, din pacate, ar putea continua fara prea mult efort.

Aceasta cultura a deciziilor reactive, a lipsei oricarui apetit pentru o abordare proactiva, este consfintita si de faptul ca dezechilibrele fiscale majore ale tarii din ultimele decenii au fost rezolvate post-factum, doar cu asistenta FMI si a UE, in conditiile in care solutiile ar fi fost mult mai putin dureroase daca ar fi fost aplicate in avans. Aceste institutii nu detin niste formule magice, niste modele economice pe care nimeni altcineva nu le stie.

Recomandarile lor sunt bazate pe stiintele economice altminteri perfect cunoscute si de economistii locali si care puteau foarte bine sa fie aplicate inainte de a fi necesara interventia salvatoare din exterior. Era nevoie doar de o asumare politica, in locul careia insa s-a preferat calea cea mai dureroasa pentru ca ea oferea la pachet si niste “tapi ispasitori”, nu intamplator externi.

Lipsa unei abordari vizionare, anticipative, explica si esecul Romaniei in a se profila ca o putere regionala. Este total nerealist si naiv sa clamezi o astfel de statura geopolitica cand nu ai o anvergura regionala dintr-o perspectiva economica. Dincolo de focurile de artificii politicianiste, ar trebui sa ne uitam atent in oglinda si sa facem un exercitiu de sinceritate: ce anume recomanda Romania ca o putere economica regionala? Cum putem clama asa ceva cand atat de putine companii romanesti isi propun sa aiba o anvergura regionala, atunci cand nicio companie de stat nu isi propune asa ceva, in timp ce companii de stat din Polonia, Ungaria, Grecia se extind in Romania prin preluarea de companii locale?

Dar obiectivul de a deveni o putere globala sau regionala este de neconceput fara ingredientul „viziune”: planificare pe termen lung si executie consecventa pe termen lung. Cata vreme Romania nu va avea ingredientul „viziune” in administrarea dezvoltarii economice si in politica sa externa sansele de a deveni o putere regionala sunt foarte mici. Asta ar insemna insa o trecere de la o abordare reactiva la una proactiva.

Insa problema nu este doar de viziune, ci si de resurse. Cu ce resurse ar putea companiile de stat romanesti sa se extinda in regiune cata vreme profiturile lor sunt “mulse” pana la ultima picatura pentru a finanta un buget national total dezechilibrat? SI iata cum cercul se inchide…

Practic, pana la invocarea dusmanilor externi, reali sau imaginari, care ne fac rau si sapa la temelia tarii, ar trebui sa rezolvam ma intai problema interna a “naivilor utili”, care din ignoranta vulnerabilizeaza tara economic si geopolitic. Pentru tarile ostile Romaniei aceasta este calea cea mai ieftina, deci perfecta, prin care Romania ramane o tara mai degraba slaba, indiferent de cate avioane F-35 achizitioneaza.

Cei care au o experienta substantiala ca executivi/directori ai unor companii stiu ca lipsa de leadership nu o poti cumpara. Crescand salariile la nesfarsit, pentru a motiva si pastra oamenii, vei ajunge intr-un blocaj. Fara dezvoltarea unei increderi reciproce intre conducatori si cei care ar trebui sa ii urmeze, fara dezvoltarea unui spirit de echipa bazat pe competenta, respect, empatie si comunicare nu vei ajunge departe, va fi foarte costisitor, iar cei condusi vor dezerta rapid in tabara celui care ofera mai mult.

Acesta este cercul vicios in care Romania s-a invartit de decenii. Lipsa unui leadership credibil a fost inlocuita exclusiv cu remunerarea celor condusi. Iar faptul ca asta s-a putut face discretionar, discriminatoriu, fara mecanismele de control existente intr-o companie, nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile.

Iata, suntem din nou intr-o situatie foarte delicata din punct de vedere economic. Si merita subliniat faptul ca in aceasta situatie ne-am fi aflat indiferent de evolutiile politice. Instabilitatea politica existenta nu face decat sa complice si mai mult rezolvarea dezechilibrelor fiscale.

Acum poate intelegem ca “planul” de a esalona ajustarea fiscala pe 7 ani nu este un plan bazat pe o analiza de risc serioasa, realista. Este mai degraba o dorinta, bazata din nou pe o abordare eventual reactiva, care ignora numeroasele riscuri geopolitice, politice si economice careia Romania trebuie sa ii faca fata intr-un context international atat de complicat si riscant cum nu a mai fost de foarte multa vreme. (Iata, nu a trecut nici un an din cei sapte si agentiile de rating ne semnaleaza ca deja suntem intr-o situatie cu risc ridicat…)

Nota bene, asa cum si graficul de mai sus o arata, niciodata de la revolutie incoace Romania nu a mai avut un plan de corectie fiscala care sa dureze 7 ani. Faptul ca il are acum, in acest context, este greu de justificat si, practic, expune Romania la riscuri majore. Din acest motiv, acest plan ar trebui corectat astfel incat ajustarea sa se faca mai repede, inainte ca alte riscuri sa se materializeze.

Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem mai departe este daca necesarele corectii le vom face singuri, intr-un mod administrat, sau le vom face obligati de retinerea pietelor international in a finanta o tara cu un profil de risc in crestere. Ultimul scenariu ar veni , fara doar si poate, la pachet si cu finantarea conditionata de reforme dure furnizata de o institutie internationala.

Din acest motiv, masurile liber asumate ar trebui luate neintarziat, odata cu primele zile ale noului guvern. Intarzierea alegerilor prezidentiale  nu face decat sa complice lucrurile, prin diminuarea apetitului pentru reforme nepopulare. Insa cu cat reformele vor fi amanate mai mult, cu cat piciorul va fi pus pe frana mai tarziu, cu atat impactul va fi mai dur.

Ar fi o mare greseala sa ne facem iluzii ca e posibila o ajustare care sa nu aiba impact semnificativ asupra economiei, ca aceasta spirala a consumului poate continua. Cand un mare platitor (direct sau indirect) de bunuri si servicii precum Statul isi va taia cheltuielile, aceasta se va reflecta in economie prin incetinire economica si poate chiar o usoara recesiune. Pilula va fi amara dar va fi o pilula, nu o perfuzie sau o amputare. Pentru ca un Stat mai suplu, cu un necesar de finantare mai mic, va face ca preturile in economie sa creasca mai lent, ca deficitul extern sa incepa sa se corecteze, ca dobanda finantarii deficitului sa scada, ca BNR sa poata scadea dobanzile facand creditele mai ieftine, ca sectorul privat sa isi gaseasca mai usor forta de munca, ca sectorul de stat sa aiba mai multe fonduri la dispozitie pentru dezvoltare locala si regionala, ca reformele asociate sa deblocheze mai multi bani europeni din PNRR pentru investitii.

Investitiile ar trebui ,fara doar si poate, protejate si continuate inclusiv din resurse interne. Adevarul este ca nivelul deficitelor actuale nu a fost realizat in primul rand din cauza investitiilor, ci din cauza consumului finantat cu bani de la buget. Altminteri, ar trebui sa acceptam argumentatia cuiva care se indatoreaza din ce in ce mai mult, pentru a trai intr-un lux care ii depaseste cu mult posibilitatile, dar care explica ca creditele luate sunt pentru hrana, chirie si utilitati pentru ca restul cheltuielilor si le acopera din salariu.

Insa, pentru a putea fi acceptat, procesul de restructurare, de ajustare fiscala prin taierea cheltuielilor si poate chiar cresterea anumitor taxe,  trebuie sa aiba un element-cheie, fara de care rezistenta in societate va fi teribil de mare: lipsa discriminarii, suportarea costului in mod egal de catre toate categoriile sociale si profesionale. Perpetuarea unui tratament preferential pentru anumite categorii de platitori la budget sau beneficiari de venituri de la budget, crearea perceptiei ca aceste costuri sunt doar pentru unii, in timp ce o parte a populatiei ramane favorizata si protejata, va face ca reactia de respingere sa fie extrem de puternica, cu consecinte nu doar in planul reformei economice, dar si in planul evolutiilor politice.

In acest caz, ne-am indrepta spre scenariul impactului cu piciorul pe pedala de acceleratie. Marea problema intr-un astfel de caz este ca, in Romania de astazi, coeziunea sociala este cu mult mai scazuta decat in alte situatii din trecut cand tara a mai trecut prin ajustari rapide si dureroase. Asta face ca stabilitatea interna sa fie serios amenintata, mai ales ca orice instabilitate politica si sociala va gasi sponsori si in exterior.

***