Istoria notelor muzicale

Cea mai veche notă muzicală datează din jurul anului 2000 Î.Hr. și a fost scrisă în cuneiformă pe o tabletă descoperită de arheologi în Sumer(Irak), în orașul Nippur. Pe tableta respectivă se găseau instrucțiuni cu privire la muzică pe care trebuia să o cânți. Se pare că muzica era compusă  în Sumerul antic în armonii de terțe. Cercetările ulterioare au demonstrat că indicațiile fac referire la coardele unei lire, al cărui acordaj este descris pe tabletă. Acestea sunt cele mai vechi melodii găsite.

În ceea ce privește sistemul de notație muzical al Greciei Antice acesta apare undeva prin secolul al VI-lea Î.Hr. În zilele noastre se găsesc păstrate mai multe compoziții complete, dar și fragmente care au supraviețuit trecerii timpului. Un astfel de exemplu este epitaful Seikilos care datează de prin secolele II ÎHr.-I D.Hr. Notația propriu-zisă se realiza prin amplasarea unor simboluri deasupra silabelor textului. De asemenea și Imnurile Delfice folosesc această notație. Se pare însă că notația muzicală grecească dispare în perioada declinului Imperiului Roman.

În vestul Europei muzica a evoluat puțin diferit. În anul 500, scriitorul Boethius a introdus notarea muziclă cu litere. Acesta a atribuit 15 litere pentru două octave. Însă sistemul pe care îl cunoaștem cel mai bine și care este folosit și astăzi a fost inventat în anul 1000 de către un călugăr benedictin pe nume Guido d Arezzo. Sistemul inventat de acesta folosea sunetele „Ut, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si” pentru a reprezentat o octavă. Ulterior sunetul „Ut” este înlocuit cu sunetul „Do” de la cuvântul „Dominus”(Dumnezeu), pentru ca Dumnezeu să fie începutul scării muzicale.

În ceea ce privește muzica bizantină știm despre aceasta că era o muzică religioasă inspirată din muzica Greciei Antice și din cea a Orientului Apropriat preislamic. În muzica bizantină notarea sunteleor se face la fel ca în vestul Europei, de la stânga la dreapta cu diferența că simbolurile erau diferențiale nu absolute. Acest lucru înseamnă că notele muzicale indicau schimbarea tonalității, iar muzicianul avea dificila sarcină de a deduce cu exactitate următoarea notă.

Solfegiul bizantin era compus din șapte note standard după cum urmează :pá, vú, ghá, dhe-, ké, zo-, ne și corespund notelor re, mi, fa, sol, la, si, do. În muzica bizantină sunt folosite opt scări netemperate numite „E-khoi”(sunete). De aceea în muzica bizantină tonalitatea absolută a fiecărei note în parte variază câte puțin, depinzând de E-khos-ul folosit. Notele musicale bizantine sunt folosite și în ziua de azi în majoritatea bisericilor ortodoxe.

Sistemul major(cu o jumătate de ton mai sus decât nota scrisă) și minor(cu o jumătate de ton mai jos decât nota scrisă) a început să fie folosit de timpuriu. Semnele minor(bemolul stilizat în litera „b”) si major au fost dezvoltate din simbolul B-minor(Si-minor) și respectiv diezul stilizat(#). Majorul a apărut ca o extensie a minorului.

Un pas important în evoluția notelor muzicale se face în secolul al XIII-lea, când Franco de Cologne scrie lucrarea „Ars cantus mensurabilis”. În această lucrare Franco de Cologne a încercat să codifice tonalitatea sunetelor și durata acestora. Lucrarea este bună, dar limitată deoarece notele erau fie lungi(întregi), fie scurte(o treime din nota întreagă).

Deși la început sistemele de notare muzicală au dat dovadă de o varietate mare, în secolele XVII – XVIII notele muzicale au început să fie standardizate, ajungând-u-se la forma pe care o cunoaștem astăzi.

sursa:Agerpres