Cristian Grosu / Istorie pură. Ucraina și Israel

1, Contextul:

Ceea ce vedem azi în Ucraina și în Orientul Mijlociu nu sunt doar ”afaceri” între ucraineani și ruși – și între israelieni și palestinieni. Cele două războaie adevărate sunt, de fapt, lupte în marele război – pe care l-am putea numi chiar războiul secolului :

Natura (adică si bula speciei umane) are oroare de vid – astfel că, odată cu prăbușirea cortinei de fier dintre Occidentul Liber condus de SUA și Comunismul estic condus de URSS, masa de joc s-a resetat:

După o acalmie de 20 de ani, a reînceput configurarea noilor poli globali – de această dată plecând de la alți termeni (și alte necunoscute!) ai ecuației:

Cu China devenită între timp forță deopotrivă economică și militară – dar și cu state cu potențial economic și demografic care le îndreptățește să ceară un loc ”la masă” – India și Brazilia.

Lupta de configurare a noilor poli de putere a creat în mod vizibil un triunghi care cooperează împotriva celuilalt pol: avem China-Rusia-Iran, pe de o parte, și lumea occidentală de cealată parte.

Nu e un antagonism arbitrar: e vorba de 2 sisteme care sunt – teoretic înainte de orice – fundamental opuse:

Occidentul bazat pe democrația liberală, cu tot ce presupune asta
și
Triunghiul China-Rusia-Iran – bazate pe autocrații brutale, uneori sîngeroase de-a binelea (chiar și China, unde oficialii care ies din linie dispar pur și simplu), puternic etatiste și violent setate împotriva libertăților cetățenești.

Mai trebuie spus că Triunghiul are ieșiri la lumea liberă:
Rusia spre Uniunea Europeană,
China spre Indo-pacific , cu Japonia, SUA și Australia în colimator,
și Iran – care are ieșire la cea mai conflictuală zonă posibilă din lume – Orientul Mijlociu, cu un cap de pod al civilizației occidentale în Israel, spre Mediterana tivită la nord cu ”sudiștii” Uniunii Europene.

2, Situația din Orientul Mijlociu

Spre deosebire de alte escaladări ale situației dintre Israel și Palestina, de această dată conflictul celor 2 entități e miza cea mică:

Marea miză e blocarea Iranului, care de zeci de ani atacă și/sau compromite orice efort de normalizare a situației din regiune prin mai multe falange militarizate, din care cele mai importante sunt 3:
Hamas în Gaza, Hezbollah în Liban și rebelii Houthi în Yemen.

Toate cele sunt finanțate, înarmate, aduse la zi cu tehologia militară a Teheranului și consiliate de experți militari iranieni, pe față:
potrivit dreptului internațional, Iranul nu poate fi acuzat de atacurile pe care Hezbolah, Hamas sau Houthi le comite în regiune – cu ținta Israel, cultură care, religios, e percepută ca adversară a lumii musulmane, iar civilizațional e antagonică autocrațiilor sau chiar teocrațiilor din regiune.

Ceea ce avem acum în fața ochilor – cu începutul în octombrie 2023 când Hamas a atacat Israel cu rachete și apoi terestru, cu doar 2 săptămâni înainte ca Israel să semneze cu Arabia Saudită tratatul de normalizare a relațiilor (după ce îl semnase și cu alte state din regiune) – e de fapt o tranșare a situației: proxi-urile prin care acționează Iranul și menține violența în regiune trebuie eliminate, altfel nu va putea fi pace nici măcar dacă se va ajunge la soluția cu 2 state în Israel-Palestina.

Dealtfel, asupra soluției cu cele 2 state s-a mai căzut de acord si prin Tratatul negociat la Oslo și semnat la Washington de către Itzhak Rabin și Yasser Arafat (care au si primit Nobelul pentru Pace pentru asta) în septembrie 1993.
Rezultatul a fost că, la întoarcerea semnatarilor în țările lor, au izbucnit atentatele musulmate de o parte, iar de cealaltă parte premierul Itzhak Rabin a fost asasinat de către fundamentaliștii evrei.

Într-o atare situație, capacitatea Triunghiului de-a menține violența în Orientul mijlociu prin Iran (această a 3-a ieșire spre lumea liberă) trebuie să aibă un sfârșit – iar acesta nu poate fi decât militar, de vreme ce acordurile de normalizare a relațiilor din regiune sunt în mod constant compromise cu ajutorul grupărilor Hamas, Hezbollah și Houthi.
Nemaivorbimd de faptul că toate negocierile purtate la ONU și toate deciziile privind retragerea Hezbollah de la granițele Israelului au fost ani la rând ignorate.

Să mai facem aici o observație:
a auzit cineva de vreo 7-8 luni încoace vreun stat din Orientul Mijlociu care să mai protesteze împotriva războiului declanșat de Israel împotriva Hamas, Hezbollah și Houthi, mai cu seamă împotriva civililor uciși?
Nu: pentru că tate statele din regiune știu că, de fapt, despre Iran e vorba și mai știu si că Iran – susținut de China și de Rusia – va putea răsturna masa oricărui Acord între statele din Orientul Mijlociu care nu convine Triunghiului.

Vocile care mai protestează sunt toate în bemol – mai degrabă pentru a justifica în fața religioaselor lor popoare o susținere formală față de ”frații musulmani” din cele 3 brațe înarmate în străinătate ale Iranului.

O voce distinctă apare, totuși, din când în când – a președintelui Erdogan al Turciei, dar care nu poate fi luată în serios: Erdogan e cerșetorul dintre lumi și dintre timpuri – știe că apele istoriei sunt tulburate și că acesta e momentul în care poate monetiza redeșteptatele ambițiile imperialiste ale Turciei. (Ambiții care nu trec: să ne uităm la atitudinea Rusiei, Ungariei, Austriei…).

3, Situația din Estul Europei

24 de ani a durat învârtitul în jurul cozii al Rusiei, în încercarea ei de-a-și reface forțele pentru a păstra influența în fosta sferă a statelor comuniste, aderate, acum, la Uniunea Europeană.

Teritoriul dintre UE și Rusia – Ucraina – a fost păstrat în mod tacit și de către Occident și de către Rusia drept o zonă gri – despre care se știa că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să aleagă. Rusia s-a grăbit – spre satisfacția strategilor militari occidentali, care s-ar fi aflat în mare încurcătură dacă Ucraina ar fi fost atacată de Rusia odată cu atacul Chinei asupra Taiwanului. Calculele de acum arată că China mai are o fereastră de oportunitate până în 2027-2028, când se apreciază că va intra pe panta descendentă a ciclului economic.

Rusia are, însă, o puternică influență în Uniunea Europeană ,
fie prin statele sale proxi în privința veto-ului – Ungaria, Austria, Slovacia – fie prin jocul economic dublu la care au fost constrânse marile economii (cum e cea a Germaniei ), pentru că liderii lor au gândit mărunt și în cheie strict națională și au ignorat jocul geopolitic,
fie prin războiul hibrid de dezinformare și susținere a anti-europenilor.

Trezirea din pumni a venit nu doar când UE a constatat cât de dependentă e economic de energia rusească (dependență pe care a contat Vladimir Putin când a atacat Ucraina), cât, mai ales, de faptul că a constatat cât de vulnerabilă militar și de nepregătită economic este în cazul în care Rusia ar trece de Ucraina și și-ar face graniță comună cu UE.

4, Războiul nostru mic

România se află, în acest uriaș război dintre Triunghi și lumea liberă imediat în spatele frontului – ba chiar cu graniță cu Rusia după anexarea Crimeii.

Cei care au crezut că războiul dintre Rusia și Occident s-a terminat si-au făcut iluzii, desi am avut și oameni vizionari care, chiar cu o Rusie aflată pe atunci în degringoladă, știau că ambitiile ei imperialiste nu vor muri niciodată:

1995: Corneliu Coposu atrăgea atenția că Rusia va reîncerca la un moment dat să-și recapete teritoriile de influență în fostele state comuniste, folosind panslavismul și panortodoxismul ca toxine pentru anesteziat aceste popoare.

A avut dreptate – norocul, astăzi, 2024 – este că aceste state sunt prea ancorate în Uniunea Europeană – iar pro-rușii din UE, Ugaria și Austria, sunt mai degrabă mânați de interese economice suprapuse peste febra imperialistă care, iată, nu le-a trecut nici după un secol.

Pentru România e esențial să-și termine cat mai rapid autostrada care leagă Ploieștiul de Vama Siret – pentru a crea fluxul de transport necesar în caz de Doamne Ferește dintre Constanța și Baltica poloneză. Asta pentru că Polonia va fi avampostul economic și militar al lumii libere.
Și păstrarea unei independențe nu numai energetice – cum se laudă pe toate gardurile –
ci și financiare – o sănătate macroeconomică, adică, necesară pentru evitarea oricărei crize care ne-ar putea lovi din exterior.
Înconjurată de state cu puternice simpatii rusești și ignorată de puterile europene care contează, trebuie să-și creeze o ancoră de stabilitate militară și economică, și să se lupte pentru a-și adjudeca locul precis pe infrastructurile critice ale lumii libere:

în următorul deceniu, politica externă va fi la fel de importantă – iar în unele momente chiar mai importantă – decât politica internă.

Asta pentru războiul dintre sisteme e abia la început, iar el poate trece ușor de la conflictele economico-financiare și convulsiile provocate deliberat în lanțurile de aprovizionare din piața globală, la confruntare militară.

Așa pare să ne arate experiența inevitabilei naturi umane – cum scria Stantayana – numai morții au văzut sfârșitul războiului.

PS:
Ceea ce e cu adevărat îngrijorător este că
toți cei care beneficiază de prosperitatea și democrația – adică de sistemul – lumii libere, dar fac propagandă intens și militant pro-rusească (adică împotriva sistemului în care au această libertate de-a lupta contra aceluiași sistem), uită un lucru esențial:
în Rusia, China și Iran ar fi arestați – ba, unii chiar omorâți – pentru propagandă împotriva sistemului.

PS2:
Există și un război sistemic și în interiorul lumii libere – la fel de periculos ca și războiul sistemic de formare a viitorilor poli geopolitici. Dar despre asta, într-un alt text.