Români care i-au inspirat pe părinţii UE

Aurel C. Popovici şi David Mitrany sunt doi dintre intelectualii români care au avut viziuni federaliste pentru Europa.

Europenii sunt tot mai nervoşi. Obligaţi fiind să recunoască necesitatea intensificării integrării europene, atât ca soluţie la criza prezentă, dar şi la evoluţia post-criză (a se vedea şi concluziile recentului Consiliu European), au recurs la teza diferenţierii în interiorul Uniunii Europene ca motiv pentru creşterea convergenţei, fără a defini clar identitatea europeană şi nici prin exprimarea unor opţiuni strategice identitare convingătoare. În acest context, tot mai frecvent, „spiritul european” nu mai face trimitere la diversitate ca suport al unităţii, ci la diferenţiere ca disociere si distinctivitate ca suport pentru integrare în gradualităţi concentrice, etapizate. În interiorul Uniunii Europene, în locul pronumelui „noi” se aude tot mai des „noi şi voi”, ca şi cum ar exista mai multe categorii de cetăţeni europeni. Distincţiile induse merg până acolo încât unii lideri politici occidentali, intelectuali din aria geoculturală a Vestului şi chiar functionari comunitari din instituţiile europene se întreabă ce tangenţă am avea noi, cei din Est, cu demersurile fondatoare ale actualei construcţii europene. Am fost întrebat, deunăzi, dacă românii au ceva „rădăcini” în terenul elaborării şi edificării procesului integrării europene, cerându-mi-se un nume. Am propus nu unul, ci două nume pe care eu le consider contribuţii româneşti fondatoare la ideologia integrării europene, în secolul al XX-lea:Aurel C. Popovici, David Mitrany.

AUREL C. POPOVICI

A fost unul dintre intelectualii şi militanţii memorandişti care, înţelegând profunzimea crizei monarhiei bicefale central-europene, la începutul secolului al XX-lea, a propus proiectul „Statelor Unite ale Austriei Mari”(1906), un sistem federalist care să ţină cont de o „delimitare naţională”, în care puterea federală să nu depindă de voinţa statelor, ci de voinţa popoarelor. O astfel de „transformare constituţională” a imperiului ar fi avut menirea constituirii unei „comunităţi politice”, a unei „uniuni” care putea genera impuls spre cooperare (în locul lui divide et impera) nu doar în interiorul monarhiei , ci şi la statele şi popoarele din vecinătate. În opinia lui Popovici, modelul unei astfel de reorganizări federaliste constituţionale ar fi meritat să se „întinda în Europa”. Dar dacă Aurel C. Popovici nu a putut convinge politicienii vremii lui să aplice acest proiect federalist în Europa Centrală/Danubiană, ideile sale au rodit în alte aspiraţii federaliste care, după Primul Război Mondial, au evoluat spre o semnificativă mişcare pan-europeană. De curând, Matthew Omolesky a scris despre Aurel C. Popovici ca este un precursor central-european al reorganizării Europei. Iar exegeţii lui Richard von Coudenhove-Kalergi, cel care, în 1923, la Viena, publica lucrarea-manifest „Pan-Europa”, ducând, în 1926, la Congresul Pan-Europa, cu participarea reprezentanţilor guvernamentali şi a partidelor politice de pe Continent, au demonstrat o filiaţie ideatică a contelui austriac cu Aurel C. Popovici. Dacă ţinem cont că Planul Briand de Uniune Federală Europeană (1929) a venit în continuarea propunerilor lui Coudenhove-Kalergi, atunci e clar că Aurel C. Popovici se înscrie în galeria de frunte a federaliştilor europeni din secolul trecut.

DAVID MITRANY

„Născut şi educat în România”, cum scrie Mitrany în „Memorii”, promotorul principiului „forma urmează funcţia” în relaţiile internaţionale a fost mai cunoscut şi comentat în lumea occidentală decat în propria ţară, până în ultimii ani. În perioada interbelică a polemizat cu contele Coudenhove-Kalergi şi a căutat metode pragmatice de realizare a cooperării în sistemul internaţional. Tânărul cercetător de la Universitatea „Babeş-Bolyai”(Cluj-Napoca), Mihai Alexandrescu, a demonstrat, recent, că Jean Monnet a dezvoltat proiectul construcţiei europene pornind tot de la modelul organizaţiilor internaţionale. Deşi a considerat constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului o posibilă exprimare a functionalismului, Mitrany a refuzat să o interpreteze în termeni federalişti (asa cum o face neo-funcţionalismul), întrucât vedea soluţia integrării regionale prin prisma cooperării internaţionale incomplete. Cu toate acestea, teoreticienii integrării regionale/europene se revendică masiv din abordarea funcţionalistă a lui Mitrany.

ÎNAINTAŞI ŞI URMAŞI

Fireşte, lista contributorilor români la fundamentarea integrării europene poate fi completată şi sunt convins că cititorii o vor face. Aceasta arată amploarea şi intensitatea preocupărilor elitei locale pentru prefigurarea unei arhitecturi europene. Măsura în care aceasta se implică în realizarea unei noi construcţii europene este un alt subiect. Acum, mai mult decât înainte sau după cel de-al Doilea Razboi Mondial, europenitatea se măsoară în performanţele statelor şi cetăţenilor lor in aplicarea politicilor europene. Putem invoca rădăcinile intelectuale prezentate de Aurel C. Popovici şi David Mitrany, dar cetăţenii de azi şi de mâine vor constata efectul lor doar în viaţa economico-socială a ţării şi a întregii Uniuni Europene. Le spun şi prietenilor mei din Occidentul vechi: am tot respectul pentru „părinţii fondatori” ai Uniunii Europene, dar sunt îngrijorat de precaritatea viziunii şi determinării urmaşilor lor de azi de a continua şi duce mai departe construcţia europeană (ceea ce s-a dovedit şi la Consiliul European de săptămâna trecută). Iar în ceea ce priveşte autoproclamata elita romanească din zilele noastre, nu ne rămâne decât să sperăm că se va dovedi, cât mai grabnic, a fi o elită naţională şi europeană.