”Accesul rapid la medicamentele inovative și folosirea studiilor clinice ar îmbunătăți și indicatorii de sănătate și ar ajuta și economia”

Sistemul de sănătate românesc funcționează ”pe dos”: distribuția teritorială a medicilor e anapoda, accesul la medicamentele inovative durează 800 de zile de la omologarea lor europeană, enormele avantaje ale studiilor clinice mai ales pe bolile rare sunt subestimate. Rezultă un capital uman bolnav, cu indicatori de sănătate de ultimul loc între statele UE, cu o economie care finanțează boala și nu tratamentul și pierde, astfel forță e muncă.

Acestea sunt doar câteva idei din discuția cu Cătălin Radu, general manager al BMS – Bristol Myers Squibb România – în privința unei reforme a sănătății care se tot amână.

Mai jos, interviul integral:

***

CDG:
Atunci când vine vorba de finanțarea sănătății, există întotdeauna mai multe școli de gândire. Şi în Europa – unde diferă de la o țară la alta –, dar chiar și în România. Care credeți că ar fi un Top 3 al problemelor din mecanismul de finanțare a sănătății românești?

Cătalin Radu:
Aș zice în primul rând că este finanțarea în sine, ca valoare. Dacă ne uităm în Europa, constatăm că România este finanțată din bani publici la mai puțin de jumătate față de media europeană, ca pondere din produsul intern brut. Cred că asta e o măsură absolut corectă și comparabilă. De ce? Pentru că avem elemente de cost mai ieftine, elemente de cost comparabile cu restul țărilor. Când mă refer la elemente de cost mai ieftine, putem spune că cheltuielile cu personalul din sănătate și cu anumite operațiuni ar fi la prețuri românești, deci este fair să ne raportăm la produsul intern brut al României.

Alte elemente sunt nu foarte departe de Europa, dar și aici cu niște beneficii suplimentare în România. Să luăm, de exemplu, medicamentele și tot ce înseamnă tehnologie de investigații. Medicamentele în România sunt la un preț minim din 12 țări din Europa, deci deja ne poziționăm jos de tot. Din acest preț mic se mai percepe un clawback – un payback care variază undeva la 15%, 25%, 35%, până la 50%, în funcție de natura produsului și a contractului cu casele de asigurări. Deci, din nou, această componentă din sănătate ar trebui să tindă, la fel, spre o medie europeană. Or noi, la capitolul „cheltuieli pe cap de locuitor”, suntem undeva spre o treime, în mod real.

Și în Sănătate avem 2 Românii

CDG:
Vorbind de medicamente?

Cătalin Radu:
Per total sănătate. Medicamentele și investigațiile prin diverse tehnologii medicale sunt sub 25% din cheltuielile cu sănătatea.

Avem o plajă destul de largă de moduri de a cheltui banii. Avem spitale unde complexitatea procedurilor medicale este relativ mică. Acolo există cazuri unde numai cheltuielile cu salariile și personalul se duc la aproape 90% din bugetul spitalului.
Avem spitale unde se administrează tratamente complexe, proceduri complexe. Acolo ponderea de salarii este considerabil mai mică şi intervine medicina în sine. În felul ăsta, avem un spital care face lucruri foarte-foarte simple, deși ar trebui să fie capabil să facă mai mult, şi avem spitale de performanță, care devin supraaglomerate. De ce? Pur și simplu pentru că nu sunt filtrate; cazuistica e foarte simplu expediată mai departe.

Avem o mare anomalie în România, în primul rând în ceea ce privește disponibilitatea, accesul la servicii medicale.

Îl auzeam pe domnul profesor Coriu acum un an şi ceva: avem trei județe în țară care, la momentul respectiv, nu aveau niciun medic hematolog.

Avem circa 60% dintre medici concentrați în cele șase mari centre universitare. Deci și în sănătate, din păcate, avem cumva două Românii..

CDG:
Două Românii în sănătate.

Cătalin Radu:
Bucureștiul, Clujul concentrează sau aduc pacienți de la sute de kilometri pentru tratamente care ar trebui făcute la ei. Poate diagnosticul îl punem într-un centru de excelență, dar 90% ar trebui să rămână ca tratament, ca întreținere, ca monitorizare.

Avem foarte multe lucruri care ar trebui să intre în ceea ce numim foarte des reforma în sănătate. Și cred că reforma în sănătate ar trebui să urmeze o atât de necesară reformă administrativă.

CDG:
În privința medicamentelor și în privința serviciilor medicale – să vorbim de accesul pacientului la genul de tratament eficient, inovativ, văzut ca o investiție, și nu ca un cost. Adică îl faci pe pacient bine într-un an, și nu îi plătești pensie de boală toată viața. Din perspectiva accesului la tratamente inocative cum stăm noi față de alte state europene, neapărat din Vest, ci inclusiv față de Polonia, Ungaria, Cehia?

Cătalin Radu:
Stăm prost. Sunt două dimensiuni, vizavi de acces la inovație. Una este viteza de acces – deci în cât timp are un pacient din România acces la inovație, după avizul Agenției Europene a Medicamentului. Și aici suntem foarte-foarte aproape de coada cozilor, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Bulgaria stă mai bine ca noi. Şi am auzit de multe ori: „Noi suntem săraci, nu avem bani”. Păi Bulgaria sigur nu e mai bogată decât noi, dar a reușit să găsească mecanisme de acces mai rapid.

Ca durată, am reușit să ne îmbunătățim un pic: de la 800 și ceva de zile am ajuns puțin sub 800.

Problema este că s-a redus numărul de medicamente la care avem acces.

Există un studiu numit W.A.I.T. Acest W.A.I.T. Indicator este publicat anual de către Asociația Europeană a Producătorilor Internaționali și măsoară exact așa: la câte medicamente ai acces, după cât timp mediu, pe diversele arii terapeutice ș.a.m.d. Iar România este constant poziționată la coadă.

Ca pondere de medicamente, noi avem mai puțin de o treime accesibile în sistemul de compensare, aprobate de Uniunea Europeană în intervalul 2021-2023. Fruntea acestui clasament este dată de Austria, de Germania, de țări care au un acces mult mai rapid și mult mai complet.

Mă întrebați de Cehia; Cehia cheltuie, în medie, un pic peste media Uniunii Europene pentru sănătate. La fel și la accesul la medicamente, Cehia este la sau peste medie. Ungaria se deteriorează, dar stă mai bine decât noi.

Deci, România stă mai prost ca Bulgaria, stă mult mai prost decât Cehia.

Iar în oncologie, de exemplu – acolo unde un pacient, din păcate, nu poate aștepta, nu are luxul de a aștepta 800 de zile – acolo stăm și mai prost. Perioada între aprobarea Agenției Europene și rambursarea efectivă în România este de peste 800 de zile. Cam acolo suntem în acest moment. Circa o treime disponibile, realmente în compensare, și dacă sunt, sunt în medie la aproape 800 de zile – mai precis, 775 de zile, cred.

CDG:
De ce se întâmplă lucrul ăsta? E un lucru deliberat – „facem economie la bani” – sau e o impotență a sistemului?

Cătalin Radu:
Finanțarea sănătății cred că este văzută, în mod eronat, ca o cheltuială. Sănătatea este o investiție, de fapt, așa cum educația este o investiție în viitorul acestei țări. De ce? Pentru că ambele mențin sau îmbunătățesc calitatea capitalului uman. O țară fără capital uman de calitate nu are cum să prospere.

Ați văzut statisticile; România are între cele mai mari mortalități prevenibile și aproape de două ori și jumătate mai mare mortalitate tratabilă față de media Uniunii Europene. România pierde anual un oraș precum Deva, ca populație, din cauze prevenibile. Este o poză foarte tristă. Şi atâta timp cât vom vedea sănătatea ca o cheltuială, ca un soi de sac fără fund, nu o să mergem prea departe.

McKinsey publica un studiu care spunea că orice dolar investit în România aduce de fapt înapoi în economie între 2 și 4 dolari, prin menținerea capacității de muncă, prin prelungirea duratei de muncă, de viață sănătoase – pentru că și asta înseamnă. Populația bolnavă nu poate munci, necesită îngrijire, asistență, servicii – populația sănătoasă poate munci și contribui activ în continuare.

Avem potențial pentru studii clinice de 800-900 de milioane de dolari. Dar suntem la doar 100 de milioane

CDG:
Știu că BMS (Bristol Myers Squibb – n.r.) are în atenție și zona de studii clinice de boli rare, tratamente și medicamente pentru bolile rare. Aici, la bolile rare – ca să începem cu ele –, cum vedeți, statistic, pacientul român?

Cătălin Radu:
Cred că avem o poză mixtă în ceea ce privește bolile rare. Legislația în România ar trebui îmbunătățită și aici, pentru că aceste boli rare, de regulă, vin cu o povară mare pentru pacient, cu o afectare severă, cu opțiuni foarte limitate de tratament. Deci, pentru tot ceea ce înseamnă live threatening – boli amenințătoare de viață sau boli rare –, cred că statul ar trebui să aibă un concept strategic de a facilita accesul la tot ce apare nou. În momentul în care Uniunea Europeană validează un nou tratament, se presupune că el clar aduce beneficii mai mari decât riscurile. Când tu aduci ceva pentru o boală amenințătoare de viață, ar trebui să capeți destul de mare atenție din partea autorității care finanțează investiția în sănătate.

Vă dau un exemplu, pentru că ați menționat compania noastră, Bristol Myers Squibb. Suntem pionierii a ceea ce se numește imunooncologie. Noi suntem inventatorii. Între timp, piața s-a îmbogățit considerabil, opțiunile de tratament s-au multiplicat. Dar, revenind la pionierat, am să iau exemplul unei boli foarte păcătoase: melanomul.

CDG:
Cancerul de piele.

Cătălin Radu:
Este o boală care până la apariția imunoterapiei dădea rar o speranță de viață de peste un an. Or noi avem pacienți în viață de mai bine de opt ani. În acest moment, avem în studii și în viața reală, printr-o combinație de imunoterapii, mai mult de 50% de pacienți în viață, după cinci ani. Este absolut fabulos.

Când ai o asemenea perspectivă, eu cred că orice stat responsabil care a înțeles că sănătatea este un domeniu strategic pentru viitorul țării ar trebui să zică: „Acest tip de terapie trebuie să fie între priorități”. Nu putem să dăm acces la o asemenea terapie abia după doi ani, trei ani. Ar trebui să dăm acces în mod prioritar.

Revenind la studii clinice, România poate beneficia masiv de studii clinice. Există un raport, făcut ultima oară acum doi ani, care spune că România ar avea potențial să absoarbă studii clinice de circa 800-900 de milioane de dolari anual. În momentul de față suntem undeva la circa 100 de milioane.

A absorbi studii clinice înseamnă tratamente în cadrul studiilor clinice, onorarii pentru investigatori, înseamnă taxe, impozite și, cel mai cel mai important, degrevarea sistemului de sănătate de o componentă măricică de cheltuială cu medicamentele. Pentru că în studii clinice tratăm cu ultima generație, cu ultima invenție, medicamente testate, de calitate. Și acestea nu se plătesc, sunt întotdeauna finanțate de către sponsorul studiului.

Și, cel mai important, cele mai multe studii sunt de fază III, deci când siguranța medicamentului a fost deja stabilită, beneficiile au fost deja stabilite, doza optimă este deja cunoscută. Am auzit uneori, inclusiv din partea autorităților: „Dar ce, noi suntem cobaii Europei?” Este greșit. Ratăm o oportunitate fantastică de a ne trata pacienții. Există inițiative, dar nu sunt foarte consecvente, de a crește această capacitate de absorbție. Dar avem nevoie de personal. Un studiu clinic nu înseamnă doar un investigator, un medic. Înseamnă o întreagă echipă ce are grijă de calitatea datelor, are grijă de raportare, de urmărire a efectelor adverse. Este un proces extraordinar de riguros, și companiile mari, sponsorii, nu vor aduce în România studii clinice de anvergură, sau multe studii clinice, neavând siguranța calității datelor. BMS are peste 2.000 de pacienți tratați în România în studii clinice, în aproape orice arie terapeutică în care suntem prezenți. Sunt boli cu un impact social mare.

Avem o prezență foarte puternică în studii clinice în oncologie, inclusiv cu aceste tratamente imunooncologice, avem în afecțiuni hematologice, avem ceea ce se numește terapie CAR-T („Chimeric Antigen Receptor T”; terapia cu celule CAR-T reprezintă un pas uriaș în tratamentul neoplasmelor hematologice refractare la orice alt tip de tratament – n.r.), cu studiu în România, am avut cu rezultate extraordinar de bune în scleroză multiplă – aproape toți pacienții au fost preluați, ulterior studiului, în cadrul unui program de donație și ei sunt acum, în sfârșit, după mai bine de doi ani jumătate – trei ani de întârziere, în sistemul public de tratament.

Nu suntem aici doar ca să vindem medicamente, cum suntem acuzați de multe ori –  studiile clinice înseamnă anual din partea Bristol Myers Squibb milioane de euro aduse ca beneficiu pentru această țară. Avem programe de donații – și, ca un caz pe care îl spun de multe ori anecdotic, am făcut o donație foarte mare a unui produs hematologic și am primit telefon de la Agenția Medicamentului: „Dar ați completat corect valoarea donației?” Zic: „Dar ce valoare aveți acolo?” „Păi vreo 14 milioane de dolari…” Zic: „Da, e corect. Da, da, este cadoul nostru pentru pacienți din această țară.”

CDG:
Vorbiți de medici, de echipe de medici care lucrează, de exemplu, la studiile clinice. Dar, în general, care credeți că ar fi problemele de personal medical din sistemul românesc de sănătate, cu bune și cu rele?

Cătălin Radu:
Aș separa în discuție medicii de restul personalului medical – asistente, infirmiere. Nu știu dacă să validez sau nu un raport recent vizavi de starea de sănătate al OECD, un organism la care aspirăm să aderăm și noi, care prezenta un grafic cu numărul de medici și respectiv numărul de personal medical mediu pe mia de locuitori:

paradoxal, România era poziționată aproape identic cu Franța la numărul de medici pe cap de locuitor. Am un oarecare dubiu, și de-aia spun că nu știu să validez, dar eu zic că e o sursă de încredere. Stăteam însă considerabil mai prost în ceea ce privește numărul de asistente și infirmiere pe mia de locuitori. Îngrijirea medicală este mult mai mult decât doar medicul. În spitale – şi România cheltuie o sumă importantă din sănătate în spitalizare, ceea ce iarăși este complet eronat – asistentele și infirmierele joacă un rol aproape la fel de important, pentru că sunt cele care în permanență se uită poate la bolnav, monitorizează, îl veghează. Și acolo stăm prost la numărul de persoane.

Așadar, o altă componentă a problemei sistemului este pur și simplu această distribuție a personalului medical. Avem o concentrare mare în urbanul cu centre universitare medicale, de medicină, și o prezență foarte slabă în urbanul mic și rural.

Mai este o componentă: încă suntem extraordinar de puternic dominați de orgolii personale; și orgolile personale nu ne vor duce înainte.

CDG:
Cum ar arăta, în câteva linii directoare, o reformă a sănătății, în viziunea dumneavoastră?

Cătălin Radu:
În primul rând, o redistribuire adecvată a resurselor medicale. Pentru că în momentul în care un pacient are nevoie să meargă două-trei ore, oatru ore, cinci ore pentru a-și pune un diagnostic corect, ăla nu este un sistem de sănătate performant. Deci, o reformă teritorial-administrativă a sănătății.

Apoi, este nevoie de o plată corectă în sănătatea publică – și când spun o plată corectă, mă refer la faptul că, începând cu medicii și personalul sanitar, ar trebui să-i plătim corect. Un medic care face performanță și tratează cazuri complexe într-un spital mare nu ar trebui să fie plătit de bază, exact la fel ca un medic care are poate unul, doi, trei pacienți pe zi. Acea reformă a salariilor făcută acum niște ani cred că a ajuns la o limită de maturitate. Ea a fost făcută cu o intenție foarte bună, și cred că a și generat în mare măsură lucrul ăsta, a încetinit exodul medicilor – deci și-a atins obiectivul, într-o mare măsură. Acum trebuie să revenim și la performanță, pentru că performanța și această motivare spre performanță vor crește până la urmă performanța totală a sistemului de sănătate.

Deci avem nevoie de următorii pași de reformă: performanța, distribuția teritorială și, extraordinar de important, mutarea din spitalizare către prevenție și către ambulator. România este un pic întoarsă pe dos.

Proporțional, din sănătate, plătim la vârful Europei pentru spitalizare și la o fracție din media europeană pentru prevenție. Deci resursele noastre se duc pentru critic, în loc de a preveni și a trata devreme. Aici este nevoie de această schimbare majoră, de motivare a medicului de familie și responsabilizare.

Sau: suntem o țară care se îndreaptă spre un grad mare de obezitate. Educația și prevenția trebuie făcute de la școală, de la grădiniță – ore de sport, ore de nutriție, tot ce înseamnă aceste mecanisme. Diabetul atrage o grămadă de complicații și cheltuieli suplimentare. O mare parte din diabetul de tip II poate fi întârziat sau prevenit printr-un regim de viață sănătos; nu necesită altceva.

Dincolo de toate aceste direcții în care am putea face reforme, mai e un lucru foarte important:

viziunea politicienilor. Sănătatea și educația ar trebui să-și aibă rolul bine stabilit, bine înfipt în mintea tuturor politicienilor, ca domenii strategice. Ar trebui să fie domenii transpartinice, pe care să nu se câștige sau să se piardă capital politic, pentru care ar trebui semnat un pact pe următorii zece ani de investiții masive. Suntem ultimii la Teste PISA, suntem cei mai rău plasați la mortalitate prevenibilă și tratabilă. Nu este poza unei Românii moderne, nu este poza unei Românii care să-și păstreze șansele de a urca în clasamentele de bunăstare din Europa.

Capitalul uman este cel care va duce țara înainte, sau va ține țara pe loc, sau o va scufunda chiar. Deci depinde cum îl formăm și îl protejăm.

(Citește și: ”Speranța de viață și speranța de viață sănătoasă: cât au recuperat statele față de perioada pre-pandemie. Cum stă România și cât costă recuperarea unui an de sănătate”)

***