Când boierii își jucau nevestele la cărți

Boala
cărţilor (nu a celor de citit, ci a cărţilor de joc) e depistată
de călătorii străini prin România secolului al XIX-lea. Se
întinde ca durată de pe la începutul secolului al XVIII-lea pînă
la începutul celui de-al XX-lea.

Despre
această boală scriu nu numai străinii, dar şi autohtonii, cînd
aceştia sunt dintre cei mai luminaţi, umblaţi la şcoli în
străinătate sau sufleteşte dintr-un alt aluat decît majoritatea.

Memoriile
Marucăi Cantacuzino (foto sus), tipărite sub titlul Umbre
şi lumini. Amintirile unei Prinţese Moldave,
se ocupă temeinic de ravagiile produse de patima cărţilor asupra
destinelor de boieri şi boiernaşi. Prinţul cartoforilor, cum era
poreclit marele logofăt Costică Balş, vărul bunicii Marucăi,
şi-a jucat nevasta la cărţi, pierzînd-o în favoarea unui înalt
demnitar rus din timpul Regulamentului Organic. Un demnitar rus,
„îndrăgostit
nebun de această femeie de o senzaţională frumuseţe, care nu-şi
iubea decît soţul, spre marea disperare a cîştigătorului”.
„Aflînd
din zori, chiar din gura soţului, infernul tîrg al cărui obiect
fusese”,
consoarta fuge de acasă şi se călugăreşte, după ce-i ceruse
Mitropolitului protecţia.

Tatăl
bunicii Marucăi, Vasile Rosetti, şi-a prăpădit la cărţi toate
domeniile acoperind un sfert din Moldova, ultimul fiind Pribeşti, cu
parc secular, conac de aristocrat, dat gata într-o noapte.

De
fantezia unei telenovele e situaţia lui Vasile Jora, unchi al
Marucăi. Patima jocului îi lasă la un moment dat doar cîţiva
acri de vie şi o casă dărăpănată în Copou. Nevastă-sa va
apăra aceste ultime rămăşiţe cu o îndîrjire eroică împotriva
patimii soţului, om la vreo 65 de ani.

Moartea
soţiei îl lasă liber pe Vasile Jora, despre care Maruca scrie că
era un om extraordinar, ştiutor să facă sosuri rafinate, scînteind
„de
atîta spirit în şotii şi replici”.
Îl lasă liber nu la o nouă căsnicie, ci la jocul de cărţi.
Pierde în doi timpi şi trei mişcări via şi casa. Ajuns într-o
cocioabă din Iaşi, el îşi va vinde pînă şi oalele de alamă
din bucătărie.

Dator
vîndut, cartoforul îşi zboară creierii. Nu oricum, ci după un
protocol solemn. Se scoală de dimineaţă, face baie, se rade
„fluierînd”,
„în
faţa unei oglinjoare atîrnate în fereastra deschisă”,
îşi pune plastronul şi redingota de gală şi se sinucide.

Cu
două zile mai înainte îşi trimisese la un ziar, spre publicare,
anunţul mortuar, care apăru a doua zi. Evident, achitase o sumă
necesară prin mandat poştal.

Din
copilărie, Maruca îşi aminteşte cum, trezindu-se dimineaţă,
dădea peste musafirii casei, în frunte cu mama ei, „în
biblioteca cea mare, încă în jurul mesei de joc, cu cărţile în
mînă, din ajun”.

Viitoarea
amantă şi soţie a lui Enescu, după ce devenise Prinţesă prin
mariajul cu Mihai Cantacuzino, consemna cu oroare:

„Aerul
viciat al încăperii, unde ardeau încă lumînările (deşi se
făcuse ziuă) şi picurau pe cuvertura verde a meselor murdare de
cretă (socoteli de joc ale acestor domni), feţele galbene şi
umflate, părul cleios şi bărbile neîngrijite ale bărbaţilor,
ale acestor musafiri preţioşi, atît de inutili acum că se făcuse
ziuă, provocau o tristeţe care ne făcea să ni se strîngă inima,
nouă, copii sănătoşi şi fericiţi: presimţire a condiţiilor
triste şi a decăderii ireparabile ce vor veni odată cu vîrsta”.

Intrarea
copiilor o făcea pe maică-sa să lase cărţile din mînă, să
stingă lumînările şi să comande masa. Scena e de roman
balzacian:

„Ochii
arşi de oboseală ai acestora începeau să lucească lacom, pe cînd
uşile se deschideau larg să le facă loc lui Ludovic şi Simeon,
tînărul şi bătrînul servitori de la Curte, încărcaţi cu
platouri mari pe care luceau ceainicele, castroanele şi tacîmurile
din argint, ceştile, bolurile şi farfuriile adînci din porţelan”.

Aceştia
erau elita societăţii româneşti de la vremea respectivă. Aveau
latifundii. Cine se ocupa de ele? Arendaşii, care exploatau sîngeros
nu numai ţăranii, dar şi pămîntul. Răscoala de la 1907 îşi
are aici una din explicaţii.

Mai multe pentru tine…