Alexandru cel Mare – un model pentru toți ambițioșii din Istorie

Serialul despre Mehmet-cuceritorul mă avertizează că deși am
citit și scris despre Cuceritorul Constantinopolului, cînd am făcut
eseul despre Giustiniani, știu puține lucruri despre Sultan înainte
de a ajunge pe tron.

Ar trebui să scriu,
a doua oară pe tron, dat fiind că între 1444 și 1446 Mehmet a
fost sultan după plecarea de la tron a lui Murad al II-lea. Decizia
lui Murad a surprins și continuă să surprindă. Cum adică ditamai
Stăpînul Lumii să se retragă la pensie înainte de vreme?

Judecată lucid, și
nu în stil de telenovelă turcească, decizia lui Murad e o
șmecherie. Marele Vizir, cel care conduce practic Imperiul, primește
rolul de Regent, dat fiind că Mehmet n-a îndeplinit vîrsta urcării
pe tron. Mișcarea nu schimbă cu nimic structura de putere din
Imperiu. Practic, Imperiul e condus de Halil.

Conflictul dintre
Mehmet și Vizir aici își are izvorul, în situația ipocrită
creată de decizia Sultanului. Murad putea să lase tronul la voia
lui Alah. Îl pune pe fiul său, știind că prin Vizir tot el
conduce. Mehmet dă seamă acum, la vîrsta de doar 12 ani, de o
personalitate ieșită din comun. El descoperă rapid că e Sultan
doar cu numele, în realitate, Sultan fiind Marele Vizir. Nu acceptă
asta. Dacă tot e sultan, vrea și el să conducă ceva.

Marelui Vizir nu-i
trece prin cap că Mehmet ar putea fi altceva decît o păpușă pe
tron. În nici un moment el nu se străduie nici măcar să lase
impresia că e doar Vizir și nu Sultan. Războiul dintre cei doi de
după urcarea de a adevăratelea pe tron pleacă tocmai de la
credința lui Halil că el conduce practic imperiul și luarea în
serios de către Mehmet a funcției de Sultan.

Portretul lui Mehmed al-II-lea de Gentile Bellini (© Wikimedia Commons)

Despre Mehmet am
citit doar din perspectiva Asediului. Știu astfel multe lucruri
despre pregătirea în secret a asediului, despre strategia genială
a adormirii adversarului (a mai procedat astfel Putin, care mult timp
după parvenirea la funcția de președinte a jucat teatrul celui
închinat Occidentului), prin autoprezentarea drept omul păcii, al
respectării tratatelor (care tratate erau încălcate întîi
și-ntîi de occidentalii înșiși).

Nu știu însă
aproape nimic despre pregătirea intelectuală și politică a lui
Mehmet, dar mai ales despre relația sa cu Halil, Vizirul căruia îi
pregătește în secret moartea, jucînd comedia junelui ascultător
(în serial, cînd vine în audiență Halil, cel de la ușă îi
spune că Sultanul e ocupat și deschizînd ușa lasă să se vadă
niște cadîne dansînd languros ca și cum sultanul le-ar fi
urmărit, în realitate Mehmet lucrînd în secret cu ai lui la
pregătirea asediului.

Animat de noua
perspectivă am reluat lecturile la cartea lui André Clot din 1990,
Mehmed II, Le Conquerant De Byzance, tradusă în românește
sub titlul Mahomed al IIl-ea, cuceritorul Bizanțului, editura
Artemis, București, 1993.

Ce aflu din
relectura influențată de noua perspectivă?

Că Mehmet a fost
influențat în formarea personalității sale de condițiile
internaționaliste de la Edirne. Cucerirea Constantinopolului
dezvăluie un Sultan care vrea să fie mult mai mult decît un
Personaj din istoria otomanilor. Vrea să fie un personaj din istoria
lumii. Alexandru cel Mare îi e model, cum a fost model pentru toți
ambițioșii din istorie:

„Oricît de
neștiutor ar fi fost înainte de întîlnirea cu acest dascăl care
i- a trezit gustul pentru plăcerile minții, la Edirne, loc de
întîlnire al tuturor influențelor, Mahomed trăise mult timp
într-o atmosferă internațională. Mai întîi influența
moștenirii turcești și asiatice, de unde Mahomed va desprinde,
printre altele, ideea stăpînirii universale; apoi, tradiții
islamice, iraniene și, de asemenea, creştine, cunoscute prin
mijlocirea semințiilor supuse de turci și, poate și mai mult,
datorită căsătoriilor prinților otomani. La sfîrșitul secolului
al XIV-lea Baiazid I se însurase cu o principesă sîrbă, iar Murad
al II-lea luase alături de alte soții și pe Mara, fiica despotului
sîrb Gheorghe Brankovič.

Diplomați,
negustori și cărturari europeni în căutarea vestigiilor
antichității grecești – sîntem în timpul Renașterii –,veneau
la Edirne. Erau italieni în cea mai mare parte. Giovanni Torcello,
care a jucat un rol de seamă la Roma și Constantinopol, a locuit
aici mai multi ani, iar Lillo Ferducci, un anconitan bogat, a rămas
24 de ani. Marele umanist Ciriaco Pizzicoli da Ancona străbătu,
timp de mulți ani, insulele Mării Egee, Grecia și vechea Ionie, în
relații strînse cu papa, și poposind îndelung în preajma
sultanului otomanilor.

În acest mediu,
deopotrivă oriental, «levantin» şi latin, unde se întîlneau
culturile izvorîte din vechiul Orient, Asia Centrală, Antichitate
și Europa renascentistă, Mahomed a dobîndit primele cunoștințe
și a început să-şi formeze personalitatea.”

Aceste condiții
sînt cruciale pentru un Sultan care se voia proiectat la nivel de
planetă. Internaționalismul otoman explică supraviețuirea
Imperiului timp de secole. Un sultan ca Mehmet are o privire mult mai
largă decît cea dată de credința în Islam. Acțiunile militare
și politice, deși duse în numele Islamului, nu sînt stînjenite
de credința oarbă, de fanatismul religios. Asta înseamnă
posibilitatea de a negocia cu oricine și mai ales toleranța față
de alte religii și neamuri.

_{Foto sus: Intrarea lui Alexandru cel Mare în Babilon. Pictură de Charles Le Brun (© Muzeul Luvru / Wikimedia Commons)}

Mai multe pentru tine…