Analiză Foreign Affairs: Europa este „un proiect de pace” și nu poate deveni o putere militară. Ce opțiuni are pentru a-și asigura securitatea. Parteneriatul cu SUA rămâne esențial

Uniunea Europeană este un „mecanism de cooperarea economică, un proiect de pace, nu de război” și – după anexarea Peninsulei Crimeea și invadarea Ucrainei de către Rusia – are nevoie de SUA mai mult ca niciodată, arată o analiză publicată în Foreign Affairs.
În aceste condiții, Bruxelles-ul ar trebui să renunțe la integrarea în domeniul apărării și la asumarea rolului de putere globală și, în schimb, să încurajeze parteneriatele interguvernamentale cu state din afara blocului comunitar, pentru consolidarea securității europene, adaugă sursa citată.

De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, țările din Europa Occidentală și-au bazat securitatea pe Statele Unite. Beneficiind de această protecție, aceste state au avut libertatea de a urmări integrarea economică, menținându-și în același timp sistemele democratice de guvernare. Responsabilitatea a fost împărțită, Washingtonul ocupându-se de apărarea continentului, iar Bruxelles-ul asumându-și un rol economic din ce în ce mai important.

NATO a oferit un cadru pentru apărarea reciprocă prin cooperare interguvernamentală, asigurând alinierea Europei cu Statele Unite împotriva Uniunii Sovietice. În schimb, SUA au acceptat că va trebui să suporte greul finanțării și desfășurării resurselor militare esențiale pentru descurajarea agresiunii sovietice.

Această împărțire a responsabilităților este acum pusă sub semnul întrebării. Președintele SUA, Donald Trump, a cerut Groenlanda și criticat, în repetate rânduri, Europa și pe liderii ei. Atitudinea ostilă a lui Trump i-a determinat pe lideri, printre care și președintele francez Emmanuel Macron, să ceară „autonomie strategică” față de Washington.

În contextul actual, îndemnurile ca Uniunea Europeană să devină o putere globală sunt de înțeles, dar ele riscă să provoace o catastrofă pentru ambele părți ale Atlanticului. Uniunea Europeană nu are o armată, iar Bruxelles nu poate cheltui bani direct pentru apărare. UE poate doar să-și subvenționeze statele membre prin granturi financiare sau, în teorie, prin emiterea de datorii comune.

În cadrul sistemului actual, această din urmă măsură ar echivala cu transferuri fiscale din Germania și Țările de Jos către Franța, Grecia, Italia și alte țări cu cheltuieli ridicate. Acești beneficiari potențiali au o gamă largă de preocupări legitime în materie de securitate, în special în estul Mediteranei, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, care au puțin de-a face cu amenințarea rusă. A cere contribuabililor germani și olandezi să finanțeze aceste angajamente pe termen nelimitat riscă să provoace o reacție periculoasă.

Un sector european al apărării consolidat ar impune țărilor să renunțe la surse cheie de locuri de muncă și venituri din export în favoarea unui sistem cu puțină supraveghere sau coordonare democratică. În ciuda retoricii lui Macron, Franța este țara cea mai opusă consolidării sectorului european al apărării.

Un astfel de pas ar forța Parisul să renunțe la principiile independenței naționale care au stat la baza politicii sale externe încă din 1958. Reticența Franței de a renunța la controlul asupra apărării a distrus deja proiectul franco-german de avioane de vânătoare FCAS.

Este ușor să critici Parisul pentru acest lucru, dar multe dintre preocupările sale sunt de înțeles. Crearea unui sector european al apărării ar necesita o înțelegere comună între toate statele membre cu privire la natura amenințărilor cu care se confruntă Europa, modul în care aceste amenințări ar trebui să modeleze dezvoltarea de noi capacități, cine ar controla proprietatea intelectuală din spatele acestor capacități și, mai presus de toate, o abordare comună a exporturilor de arme. Bruxelles-ul nu deține capacitatea, expertiza sau legitimitatea democratică necesare pentru a răspunde la aceste provocări.

Un nou tratat european ar putea rezolva această problemă și ar putea stabili atât un cadru, cât și un consens pentru o mai mare integrare europeană în domeniul apărării. Dar încercarea de a negocia un astfel de tratat ar da peste cap politica de apărare a continentului. Mai multe state membre UE fie nu fac parte din NATO și sunt angajate în neutralitate, fie simpatizează deschis cu Rusia.

Direcțiile de acțiune recomandate

Pe termen scurt, nu există nicio alternativă la asigurarea de către Statele Unite a capacităților costisitoare și avansate din punct de vedere tehnologic necesare pentru a descuraja Rusia, apreciază Foreign Affairs.

Pe termen lung, ar trebui dezvoltate noi programe de cheltuieli prin acorduri interguvernamentale, NATO concentrându-se pe menținerea interoperabilității între membrii săi. Washingtonul nu ar trebui să se aștepte ca toate creșterile cheltuielilor de apărare să fie egale, în termeni procentuali, între statele membre ale UE. Aceste angajamente ar trebui, în schimb, să varieze, în funcție de spațiul fiscal și de apetitul alegătorilor pentru cheltuieli mai mari.

Din fericire, statele din nordul Europei și de pe flancul estic al NATO sunt cele mai capabile și dispuse să-și mărească bugetele de apărare ca răspuns la amenințarea rusă.

Țările europene ar trebui, de asemenea, să caute parteneri dincolo de granițele lor. Proiecte precum programul de dezvoltare a avioanelor de vânătoare GCAP între Italia, Japonia și Regatul Unit nu fac decât să consolideze securitatea europeană.

În mod similar, Polonia are dreptate să se îndrepte către Coreea de Sud pentru a obține echipament militar și expertiză, întrucât ambele țări se bazează pe forțe terestre convenționale numeroase.

Statele membre ale UE ar trebui să se angajeze să acorde tuturor aliaților SUA statutul de partener în inițiativele de finanțare a apărării de la Bruxelles. Acest lucru ar încuraja o cooperare benefică și ar limita dorința Comisiei Europene de a folosi reînarmarea ca mijloc de integrare.

Axa Londra-Washington, esențială în materie de securitate

Cel mai important partener al Statelor Unite în acest proces de reechilibrare rămâne Regatul Unit. Prin cooperarea industrială în domeniul apărării și în domeniul nuclear, precum și prin rețeaua de schimb de informații Five Eyes, Londra și Washington mențin o prietenie geopolitică fără precedent și tot mai profundă.

Ultimul guvern conservator a fost pionierul parteneriatelor de apărare prin AUKUS, acordul de securitate dintre Australia, Regatul Unit și Statele Unite, și prin Forța Expediționară Comună, un instrument de cooperare între țările din Marea Baltică și Marea Nordului pentru a contracara acțiunile Rusiei.

„Prin acordarea priorității cooperării interguvernamentale între țările cu viziuni similare, Washingtonul și Bruxellesul pot asigura pacea și prosperitatea în Europa pentru încă o generație. Pentru a face acest lucru, însă, factorii de decizie de pe ambele maluri ale Atlanticului trebuie să vadă instituțiile europene așa cum sunt ele, nu așa cum ar dori ei să fie. Separarea responsabilităților între chestiunile economice și cele militare a menținut pacea în zona euro-atlantică timp de peste 70 de ani. A renunța la acest aranjament înseamnă a risca o catastrofă”, concluzionează Foreign Affairs.