Tudor Arghezi despre natura traseismului politic

S-a discutat mult în perioada postdecembristă despre saltul
politicienilor de la un partid la altul, în multe situații de la un
partid la partidul adversar, bălăcărit până atunci de însuși
politicianul gata să-i devină membru.

Nu de puține ori, fenomenul, botezat traseism politic, a fost pus
exclusiv pe seama anilor de după decembrie 1989, ca efect nemijlocit
al mentalităților comuniste, de parcă în comunism puteai trece de
la PCR la un alt partid.

Trecerea dintr-un
partid într-altul cu ușurința albinei de a zbura din floare-n
floare e însă o realitate izbitoare și a perioadei interbelice.
Presa le găsise celor care practicau traseismul porecla de aviatori,
întemeindu-se, probabil, pe dibla asemănare dintre piloți și
traseiști: zburau și aterizau. Și asemenea aviatorilor, după
atingere, nu dura mult și o luau din loc.

Nu știu dacă în
postdecembrism s-a întreprins o pipăire a cauzelor care-l împing
pe un politician să plece dintr-un partid pentru a se oploși
într-altul. În nici un caz, traseismul nu-și are temeiul în
nevoia omenească de nou sau și, mai și, în revelația
politico-ideologică a cuiva că socialist de-o viață, el era, de
fapt, liberal, așa cum unii bărbați descoperă că toată viața
lor le-au plăcut bărbații și nu femeile, fără să fi avut
habar.

La baza traseismului
stă interesul meschin, cel care, între noi fie vorba, și împinge
pe un om normal să devină om politic, transformare asemănătoare,
prin stupefacția produsă, cu transformarea unei lebede în vacă de
lapte. Sunt multe interesele care duc la demisia spectaculoasă a
cuiva dintr-un partid și înscrierea în altul.

În tableta „Gazeta
politică”, tipărită în „Bilete de papagal”, 2 decembrie
1928, Tudor Arghezi pune traseismul pe seama neputinței legice a unui partid
de a oferi, ajuns la Putere, demnități pentru toți cei care au
râvnit la așa ceva pe vremea când partidul se afla în Opoziție:

„Omul politic
are, desigur, o concepție sfântă pentru țară, dar omului politic
nu-i lipsește nici concepția sfântă a intereselor lui. Mulți
oameni politici au nădăjduit în opoziție că li se cuvine un
minister și că valoarea lor e indispensabilă în formă de
ministru, exclusiv. Într-altfel, ei nici nu s-ar fi identificat cu
principiile pure ale unui partid anumit și ar fi preferat să facă
o căsătorie cu principile virginale ale altui partid. Politica e de
felul căsătoriei: o contractezi cerebral, cu zestre; dacă socrul
nu se ține de cuvânt și, temându-se ca ai să toci averea lui la
cărți, se codește să-ți dea banii pe mână, divorțezi și te
recăsătorești. Omul politic se poate însura mereu, ca omul
alegător, trecând de la brună la blondă și de la slabă la
grasă”.

În anii de după
decembrie 1989, n-am întâlnit traseism declarat explicit ca născut
din burzuluirea provocată de o demnitate dorită de un om politic și
refuzată de partid. Sigur e însă că plecarea dintr-un partid
pentru poposirea într-altul își are cauza din adâncuri în
credința unui politician că partidul nu-l răsplătește suficient
pentru ce personalitate se crede el.

De regulă, noul
partid îi face o ofertă avantajoasă. De aceea, nu există treceri
într-un alt partid doar de amorul artei, așa, ca un sîc! foștilor
colegi. Orice trecere înseamnă făgăduiala unui post râvnit.

Dacă răsplata
întârzie, omul politic se supără și pe partidul ăsta și
decolează din nou. Traseismul
politic e astfel expresia limpede a intrării cuiva în politică
îl oferă celor din cușca ei fără alt efort decât cel de a lătra
cum trebuie.

Mai multe pentru tine…