Ionuț Dumitru / Tabloul momentului: România și capcana dezindustrializării. Modelul de convergență și-a atins limitele – După prăbușirea modelului de creștere prin consumul pe datorie, singura miză e cea a competitivității. Cum o vom obține?

Voi încerca să prezint pe scurt câteva dintre problemele structurale cu care se confrunta economia româneasca.

Ideea principală este că România nu se confruntă doar cu o încetinire economică temporară/recesiune tehnica, ci cu o problemă structurala mai profundă de competitivitate. În ultimii ani, modelul de creștere economică și-a atins limitele. Riscul principal este pierderea capacității productive și a bazei industriale si incetinirea sau chiar stoparea convergentei reale a economiei.

Timp de mulți ani, avantajul competitiv al României a fost bazat pe costuri relativ reduse ale forței de muncă, energie competitivă și integrarea în lanțurile industriale europene.
În prezent, acest model începe să se epuizeze, fără ca economia să fi construit încă suficient de rapid un nou model bazat pe productivitate ridicată, inovare și valoare adăugată mare.

Timp de peste două decenii, România a fost una dintre economiile cu cea mai rapidă convergență din Uniunea Europeană. PIB-ul pe locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare a crescut de la sub 30% din media UE27 la începutul anilor 2000 la circa 78% în 2025 (peste Croatia, Ungaria, Slovacia, Letonia, Grecia si Bulgaria, si la mica distanta de Polonia).

Salariile au crescut accelerat, consumul populației s-a extins puternic (consumul populatiei per capita la PPS in 2025 a ajuns la 93.5% din media UE27, peste 12 tari din UE), iar standardul de viață s-a apropiat vizibil de cel din Europa Occidentală. Pentru o perioadă lungă de timp, România a fost percepută drept una dintre poveștile de succes ale Europei Centrale și de Est, o economie capabilă să recupereze rapid decalajele față de Vest.

Totuși, în spatele acestei convergențe rapide, economia românească a acumulat dezechilibre structurale tot mai mari. Modelul economic care a susținut creșterea din ultimii ani începe să își atingă limitele. Economia nu doar încetinește, ci a intrat deja într-o fază de stagnare si chiar recesiune. Datele recente arată că PIB-ul a scăzut în ultimele două trimestre consecutive, într-un context în care România continuă să opereze cu unul dintre cele mai ridicate deficite bugetare din Uniunea Europeană.

Această combinație este extrem de neobișnuită. În mod normal, deficitele bugetare foarte mari ar trebui să genereze ritmuri ridicate de creștere economică. De exemplu, România a avut în 2024 un deficit bugetar de 9.3% din PIB, cel mai ridicat din UE27 si al doilea cel mai mare din istoria post-1989, dar cresterea economica reala a fost de doar 0.9%, in conditiile in care consumul populatiei a crescut cu 5.7% (stimulat de deficitul bugetare foarte mare).

Acest lucru sugerează că eficiența modelului bazat pe stimul fiscal și consum s-a redus puternic. Economia pare să aibă nevoie de deficite tot mai mari (care au condus la o crestere a datoriei publice extrem de rapida – atingand 59.3% din PIB in 2025, de la 37.7% din PIB in 2015, 11.9% din PIB in 2007) pentru a genera ritmuri reduse de creștere economică (datoria publica a crescut in 2024 si 2025 cu circa 5 pp din PIB pe an, iar cresterea economica a fost de doar 0.9% in 2024 si 0.7% in 2025).

Creșterea economică a fost stimulată foarte mult in anii anteriori prin consum și deficit bugetar, mascand o problema de fond de competitivitate. Această strategie poate funcționa temporar. Dar pe termen mediu produce dezechilibre:

deficit bugetar, cresterea datoriei publice, deficit extern, inflație, presiuni pe costuri, deteriorarea competitivității. In plus, reducerea obligatorie a deficitului bugetar inceputa in 2025 scoate la suprafata problemele structurale de competitivitate pe care economia le are de multi ani de zile. Practic, in anii anteriori economia a fost mentinuta pe crestere economica (foarte modesta) cu pretul unor deficite bugetare foarte mari.

În paralel, principalul sector productiv al economiei — industria prelucrătoare — s-a deteriorat foarte mult in ultimii 10 ani. Exact unul din sectoarele cheie care au făcut posibilă convergența economică din ultimele două decenii pierde rapid din importanță. România a înregistrat dupa 2015 cea mai amplă reducere a ponderii industriei prelucrătoare din Uniunea Europeană, iar această evoluție începe să afecteze direct exporturile, productivitatea și potențialul de creștere pe termen lung.

Cea mai importantă problemă a economiei românești nu mai este doar deficitul bugetar.

Problema reală este că economia intră într-o fază de stagnare/recesiune exact în momentul în care pierde competitivitate și bază industrială.

Datele arata că industria românească a intrat într-o deteriorare persistentă in ultimii ani. Dacă serviciile au continuat să crească puternic, iar construcțiile au fost susținute de investițiile publice și de fondurile europene, industria a început să piardă teren an după an.

Graficul privind evoluția principalelor sectoare economice este probabil unul dintre cele mai relevante din aceasta analiză deoarece surprinde perfect această ruptură structurală. Între 2015 și 2025, serviciile au crescut cu peste 50%, construcțiile au avut una dintre cele mai bune evoluții din economie, însă industria a ajuns în 2025 sub nivelul din 2015 (in 2025 volumul de activitate in industrie era cu cu circa 10% mai mic decat in 2015).

Această evoluție este extrem de rară pentru o economie aflată încă în proces de convergență. Economiile care recuperează decalaje față de statele dezvoltate își consolidează de regulă baza industrială și exporturile. România face exact opusul: economia continuă să crească aproape exclusiv prin consum, servicii și stimul fiscal, în timp ce principalul sector exportator se reduce gradual.

În ultimii ani, modelul economic al României s-a bazat într-o măsură foarte mare pe consum intern. Salariile au crescut rapid, cheltuielile publice au accelerat, iar deficitul fiscal a rămas printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană (chiar cel mai ridicat in anii recenti). În anumite perioade, salariile au crescut cu ritmuri anuale de peste 10–15%, mult peste dinamica productivității.

Acest model a funcționat o perioadă. Consumul a susținut creșterea economică, companiile au vândut mai mult, iar veniturile populației au crescut. Problema este însă că economia nu și-a extins suficient capacitatea de producție pentru a susține această cerere suplimentară. O parte tot mai mare a consumului a fost acoperită prin importuri.

Rezultatul este vizibil în deteriorarea rapidă a deficitului extern. Deficitul de cont curent a atins 8.3% din PIB in 2024, cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Practic, România consumă sistematic mai mult decât produce. Economia a devenit mai dependentă de servicii și consum, în timp ce sectoarele productive și-au redus treptat contribuția la creștere.

Desigur, cineva ar putea argumenta că această transformare nu este neapărat problematică. În toate economiile dezvoltate, serviciile au ajuns să domine structura PIB. Pe măsură ce economiile devin mai dezvoltate, ponderea industriei tinde în mod natural să scadă.

Problema României nu este însă simpla creștere a serviciilor. Problema este viteza și contextul în care are loc reducerea industriei. În economiile dezvoltate, declinul relativ al industriei a avut loc după atingerea unor niveluri foarte ridicate de productivitate, capital tehnologic și venituri. În plus, industria nu a dispărut efectiv, ci s-a automatizat și a devenit mult mai eficientă. Germania, de exemplu, continuă să aibă una dintre cele mai puternice baze industriale din lume, chiar dacă serviciile domină PIB-ul. Industria germană generează în continuare exporturi masive, productivitate ridicată și capacitate tehnologică.

În cazul României, situația este diferită. România pierde industrie înainte de a fi atins nivelurile de dezvoltare ale economiilor occidentale și înainte de a fi construit suficient sectoare de servicii cu valoare adăugată ridicată care să poată substitui rolul industriei în economie.
O mare parte a serviciilor care au crescut în România sunt servicii orientate spre consum intern și mai puțin servicii exportabile cu productivitate ridicată. Comerțul, activitățile imobiliare, horeca, serviciile administrative sau alte activități dependente de cererea internă nu pot înlocui complet rolul industriei în generarea exporturilor și a productivității.

Acesta este motivul pentru care deteriorarea industriei devine atât de importantă. Industria prelucrătoare rămâne unul dintre puținele sectoare capabile să genereze simultan exporturi, productivitate ridicată, integrare în lanțurile globale de valoare, inovare si efecte de antrenare asupra restului economiei.

De aceea, aproape toate economiile care au avut convergenta rapida către Occident — de la Coreea de Sud și China până la Polonia sau Cehia — au avut în spate baze industriale solide. Problema României nu este că serviciile cresc. Problema este că industria scade prea repede, iar economia riscă să rămână prinsă într-o structură bazată excesiv pe consum, servicii neexportabile și deficit extern. Fără industrie competitivă, convergența economică devine mult mai dificilă.

Iar aici apare poate cea mai îngrijorătoare concluzie din întreaga analiză:

România pierde industrie mai rapid decât orice alt stat european. Graficul comparativ privind modificarea ponderii industriei prelucrătoare în statele UE este probabil cel mai puternic. România avea unul dintre cele mai ridicate niveluri de industrializare din Uniunea Europeană. In 2015, industria prelucrătoare reprezenta circa 23-24% din valoarea adăugată brută. În prezent, ponderea sa a coborât spre aproximativ 13%.

Între 2015 și 2025, România a înregistrat o reducere de aproximativ 9,9 puncte procentuale a ponderii industriei prelucrătoare în economie. Prin comparație, Ungaria a avut o reducere de aproximativ 6,3 puncte procentuale, Cehia aproximativ 5,1 puncte, Polonia aproximativ 3,6 puncte si Germania aproximativ 3,1 puncte.

Diferența este uriașă. România pierde industrie într-un ritm aproape dublu față de alte economii comparabile din regiune. Mai grav este faptul că declinul nu este limitat la un singur sector. Deteriorarea este generalizată și afectează aproape toate ramurile importante ale industriei prelucrătoare. Între 2015 și 2024:

• industria alimentară a pierdut aproximativ 1,9 puncte procentuale din valoarea adăugată brută;
• cocsul și produsele petroliere rafinate au pierdut aproximativ 1,9 puncte;
• textilele și îmbrăcămintea aproximativ 1 punct procentual;
• mobila și alte activități prelucrătoare aproximativ 0,7 puncte;
• metalurgia și produsele fabricate din metal aproximativ 0,6 puncte.

Chiar și industria auto, unul dintre cele mai importante sectoare industriale ale României, și-a redus ponderea în economie in aceasta perioada. În același timp, sectoarele high-tech și industriile cu intensitate tehnologică ridicată rămân încă prea mici pentru a compensa pierderile din industriile tradiționale.

Cu alte cuvinte, România pierde industrie tradițională fără să reușească încă să construiască suficient de rapid o nouă bază industrială cu valoare adăugată ridicată.

Exista mai multe explicații pentru această evoluție, dar 3 dintre ele sunt probabil cele mai importante – creșterile de prețuri la energie, creșterile de salarii și unele greșeli de politici fiscale.

În primul rand, o parte importantă a acestei deteriorări este legată de explozia costurilor energetice după 2021. România a beneficiat mult timp de costuri relativ competitive la energie comparativ cu alte state europene. Acest avantaj s-a redus însă dramatic după criza energetică europeană.

România se află printre statele cu cele mai mari creșteri ale prețurilor la electricitate pentru consumatorii industriali. În anumite categorii de consumatori industriali, creșterile au depășit cu mult media europeană, fiind chiar in top cresteri in functie de banda de consum.

În cazul gazelor naturale, situația este similară. România a pierdut mare parte din avantajul competitiv energetic pe care îl avea înainte de 2021, iar acest lucru afectează direct industriile energointensive: chimia, metalurgia, materialele de construcții și alte sectoare unde energia reprezintă o componentă importantă a costurilor totale.

Graficul privind relația dintre electricitate și industria prelucrătoare este extrem de sugestiv. România apare simultan printre statele cu cele mai mari creșteri ale costurilor la electricitate si statul cu cea mai amplă reducere a ponderii industriei prelucrătoare.

Relația este foarte clară: economiile unde costurile energetice au explodat cel mai mult sunt și cele unde industria a pierdut cel mai mult.

În al doilea rând, cresterea preturilor la energie a venit pe un fond in care costurile salariale cresteau foarte rapid de ani de zile. România a înregistrat după 2015-2016 una dintre cele mai rapide creșteri ale costului unitar al muncii din Uniunea Europeană.

Costul unitar cu forta de munca (ULC – unit labour cost in engleza) nominal/real pune in in relatie salariile nominale/reale (calculate pe baza remunerarii salariatilor si numarului de salariati din conturile natioanale, adica include si economia neobservata, munca la negru sau la gri; pentru salariul real se deflateaza salariul nominal cu indicele armonizat al preturilor de consum – HICP) cu productivitatea (in termeni reali, adica PIB real in termeni de volume raportat la numarul de salariati din conturile nationale). Daca salariile cresc mai repede/mai incet decat productivitatea, costul unitar cu forta de munca creste/scade.

După 2015, România înregistrează cea mai rapida creștere ale costului unitar nominal al muncii din Uniunea Europeană (ULC nominal). Ritmul de creștere depășește clar media UE și majoritatea economiilor din Europa Centrală și de Est, accelerând puternic după 2021.

Comparativ cu Polonia și Cehia, România și Bulgaria prezintă o deteriorare mult mai accentuată a competitivității-cost. În timp ce economiile central-europene industrializate au menținut o dinamică relativ mai apropiată de productivitate, România a înregistrat o creștere mult mai rapidă a costurilor salariale. Creșterea ULC nominal sugerează că salariile nominale au avansat semnificativ mai rapid decât productivitatea muncii. Acest lucru poate reduce competitivitatea exporturilor și poate afecta sectoarele expuse concurenței internaționale, în special industria prelucrătoare.

Chiar și după ajustarea cu inflația, România continuă să înregistreze una dintre cele mai ridicate creșteri ale costului unitar al muncii din UE (ULC real). Acest lucru arată că deteriorarea competitivității nu este explicată doar de inflația ridicată. ULC real evidențiază presiunea salarială „reală”, adică acea parte a creșterii costurilor care depășește ajustarea normală determinată de inflație. În cazul României, această presiune devine mult mai puternică după 2015.

Divergența față de media UE și față de economii precum Polonia sau Cehia sugerează că România a traversat o perioadă de apreciere reală a costurilor interne, ceea ce poate contribui la pierderea competitivității externe și la deteriorarea balanței comerciale.

ULC nominal este unul dintre cei mai importanți indicatori ai competitivității-cost într-o economie. El măsoară raportul dintre costurile salariale și productivitatea muncii. Dacă salariile cresc mai rapid decât productivitatea, ULC crește, ceea ce înseamnă că firmele suportă costuri mai mari pentru fiecare unitate de producție realizată. ULC nominal este relevant deoarece influențează: competitivitatea exporturilor; profitabilitatea firmelor; atractivitatea investițiilor; evoluția deficitului extern; presiunile inflaționiste.

ULC real ajustează costurile unitare ale muncii cu inflația și evidențiază presiunea salarială „reală” din economie. Astfel, indicatorul permite separarea efectului inflației generale de creșterea efectivă a costurilor salariale raportate la productivitate. Acest indicator este important deoarece:

arată dacă salariile cresc structural peste productivitate; evidențiază pierderile reale de competitivitate; surprinde mai bine presiunile interne asupra costurilor firmelor; este relevant pentru analiza cursului real efectiv și a dezechilibrelor externe.

În cazul României, creșterea accelerată a ULC real după 2015 sugerează că deteriorarea competitivității-cost nu poate fi explicată doar prin inflație, ci reflectă și o creștere salarială reală mult peste ritmul productivității muncii.

Datele statistice arata ca între 2015 și 2025, salariile nominale in Romania (calculate pe baza remunerarii salariatilor si numarului de salariati din conturile natioanale, adica includ si economia neobservata, munca la negru sau la gri) au avut o creștere medie anuală de aproximativ 12,3%, in timp ce productivitatea (PIB in termeni de volume pe salariat) a crescut cu doar aproximativ 3,2% anual, ceea ce a dus la o divergență tot mai mare între costurile salariale și performanța economică.

Până în jurul anului 2015, dinamica salariilor și a productivității era relativ apropiată. Ulterior însă, salariile au început să se desprindă puternic de productivitate, iar ritmul majorărilor salariale s-a accelerat semnificativ. Această evoluție sugerează că o parte importantă a creșterii veniturilor salariale nu a fost susținută de un avans similar al eficienței economice.

Pe termen lung, o astfel de divergență poate genera presiuni asupra competitivității, profitabilității firmelor și echilibrelor externe. Creșterea rapidă a salariilor poate susține consumul intern și convergența nivelului de trai, însă atunci când depășește persistent productivitatea, poate contribui la creșterea costurilor de producție și la deteriorarea competitivității-cost a economiei.

Chiar și după ajustarea cu inflația, salariile reale din România au crescut semnificativ mai rapid decât productivitatea muncii după 2015. Acest lucru arată că avansul salarial nu poate fi explicat doar prin creșterea generală a prețurilor. Salariile reale au continuat să avanseze într-un ritm ridicat inclusiv în perioada cu inflație accelerată de după 2021. Astfel, puterea de cumpărare a salariaților a crescut substanțial, însă într-un ritm mult superior câștigurilor de productivitate.

Divergența dintre salariile reale și productivitate sugerează o creștere a costurilor reale ale muncii pentru firme. În absența unor investiții și câștiguri de eficiență comparabile, această evoluție poate reduce competitivitatea sectoarelor orientate spre export și industrie.

Cresterea salariilor din Romania a fost influentata in special de cresterile de salariu minim si de cresterile de salarii in sectorul public, care au condus la presiuni de crestere si a salariilor din sectorul privat, mai ales in contextual unei piete a muncii relative tensionate.

După 2015, salariul minim din România a crescut într-un ritm mult superior productivității muncii. În timp ce productivitatea a avansat cu aproximativ 3,2% anual, salariul minim nominal a crescut cu peste 15% anual, ceea ce a dus la o divergență foarte accentuată între cele două serii. Până în jurul anului 2015, dinamica salariului minim și a productivității era relativ apropiată. Ulterior însă, salariul minim accelerează puternic, în special după 2017 și din nou după 2022, în timp ce productivitatea continuă să crească într-un ritm mult mai moderat. Creșterea rapidă a salariului minim poate contribui la reducerea sărăciei, reducerea inegalitatii veniturilor și la stimularea consumului intern, însă atunci când depășește persistent productivitatea muncii poate genera presiuni asupra costurilor firmelor, mai ales în sectoarele cu valoare adăugată redusă.

La nivelul UE, România a înregistrat cea mai rapidă creștere a salariului minim nominal dintre statele membre UE după 2015, depășind clar atât media UE, cât și economii comparabile din Europa Centrală și de Est. Bulgaria, Polonia și Ungaria au avut de asemenea majorări importante ale salariului minim, însă ritmul României este semnificativ mai ridicat.Diferența tot mai mare față de economiile vest-europene reflectă si faptul că statele din Europa Centrală și de Est încearcă să reducă decalajele salariale istorice față de nucleul UE.

Chiar și după ajustarea cu inflația, România rămâne lider în ceea ce privește creșterea salariului minim după 2015. Aceasta arată că majorările au depășit semnificativ simpla compensare a inflației. Bulgaria și Polonia au înregistrat de asemenea creșteri reale importante, însă dinamica României este cea mai accentuată din grupul analizat. Diferența dintre România și media UE evidențiază o creștere foarte rapidă a costurilor reale ale muncii în economie, cu implicații directe asupra competitivității externe și asupra costurilor suportate de firme.

Ideea economică centrală este ca România nu are o problemă de salarii prea mari în termeni absoluți. Are o problemă de productivitate care nu mai reușește să țină pasul cu ritmul creșterii costurilor. Presiunile nu vin doar din sectorul privat, ci salariile din sectorul privat au crescut si ca urmare a cresterii salariului minim si a salariilor din sectorul public.

Datele privind salariile din sectorul public sunt calculate pe baza remunerarii salariatilor si numarului de salariati din conturile nationale, adica includ si economia neobservata, munca la negru sau la gri si includ si sectorul de aparare (care nu este inclus in raportarile de castig salarial publicate de regula de catre Institutul de Statistica). Sectorul public este asimilat prin aproximare cu sectoarele administratie publica si aparare, invatamant si sanatate.

România înregistrează cel mai ridicat raport dintre salariile din sectorul public și salariul mediu din economie dintre statele analizate. În 2024, salariile din administrație publică, sănătate și educație erau cu aproximativ 46% peste media economiei. Diferența față de media europeană este semnificativă. În multe economii dezvoltate din UE, salariile din sectorul public sunt apropiate de media economiei sau chiar sub aceasta, în timp ce în România sectorul public oferă un avantaj salarial mult mai mare.

Această structură poate contribui la migrarea forței de muncă spre sectorul public, dificultăți de recrutare în sectorul privat si presiuni suplimentare asupra bugetului public. Pe subsectoare ale sectorului public, salariile din administrația publică raportat la total economie sunt cu aproximativ 77% peste salariul mediu din economie. Diferența este semnificativ mai mare decât în majoritatea statelor UE, inclusiv față de economii comparabile din Europa Centrală și de Est, ceea ce poate ridica întrebări privind sustenabilitatea pe termen lung a structurii salariale bugetare si discuția ar trebuie să fie despre digitalizare, eficiență, simplificare administrativă. Un stat mai eficient ajută și economia privată.

In ceea ce priveste salariul din sănătate raportat la total economie, România are cel mai ridicat raport salarial din sectorul sănătății față de media economiei dintre statele analizate. În 2024, salariile din sănătate au fost cu aproximativ 37% peste media economiei. Creșterile salariale importante din sănătate au fost implementate în special după 2017, în contextul încercărilor de reducere a migrației personalului medical și de creștere a atractivității sistemului public. În sănătate situația este sensibilă. Salariile mari pot fi justificate pentru a păstra personalul medical. Dar este nevoie și de performanță, eficiență, management mai bun al cheltuielilor.

In cazul educației, România se situează de asemenea peste media UE, cu salarii în învățământ cu aproximativ 20% peste salariul mediu din economie. Comparativ cu administrația publică sau sănătatea, diferențialul salarial este mai moderat, însă rămâne ridicat față de multe state europene dezvoltate. Poziționarea României reflectă majorările salariale importante acordate personalului din educație în ultimii ani, în special în contextul presiunilor sociale și al deficitului de personal calificat. Educația trebuie privită ca investiție în productivitate. Problema României este și deficitul de competențe. Avem nevoie de educație tehnică, formare profesională si competențe digitale.

Problema nu trebuie interpretată într-o logică anti-sector public. Statul are nevoie de personal calificat și bine plătit. Însă atunci când salariile cresc mai rapid decât productivitatea întregii economii, presiunea asupra competitivității și asupra bugetului devine tot mai mare.

Graficul de mai jos evidențiază o relație negativă între creșterea costurilor unitare ale muncii (ULC) și evoluția ponderii industriei prelucrătoare în economie. Statele care au înregistrat cele mai mari creșteri ale ULC tind să înregistreze și cele mai accentuate reduceri ale ponderii industriei în valoarea adăugată brută. România se distinge ca unul dintre cele mai extreme cazuri din Uniunea Europeană. Între 2015 și 2025, creșterea foarte rapidă a costurilor unitare ale muncii a fost însoțită de una dintre cele mai mari scăderi ale ponderii industriei prelucrătoare. Poziționarea României sugerează o deteriorare a competitivității bazate pe costuri a sectorului industrial. Creșterea salariilor peste ritmul productivității poate reduce atractivitatea activităților manufacturiere, mai ales în sectoarele intensive în muncă si cu valoare adaugata mica.

Ca urmare a cresterii foarte rapide a costurilor cu salarille. România a ajuns sa se afle printre statele europene cu cele mai ridicate costuri ale muncii raportate la valoarea adăugată de catre firmele din industria prelucrătoare.

În 2023, costurile cu forța de muncă reprezentau aproape 60% din valoarea adăugată generată în sector. Nivelul României este semnificativ peste media UE și peste economii industriale comparabile precum Polonia, Cehia sau Ungaria. Acest lucru sugerează o presiune salarială mai ridicată asupra profitabilității firmelor industriale.

Graficul de mai jos sugerează că modelul de convergență salarială accelerată din România a început să exercite presiuni semnificative asupra industriei prelucrătoare, în special în sectoarele intensive în muncă și cu valoare adăugată relativ redusă. Poziționarea României aproape de Luxemburg este relevantă deoarece cele două economii au structuri productive foarte diferite. În timp ce Luxemburg are un profil economic dominat de servicii cu valoare adăugată foarte ridicată, industria României operează în general cu niveluri mai reduse de tehnologie și productivitate, ceea ce face ca un raport atât de ridicat al costurilor salariale să fie mult mai dificil de susținut pe termen lung.

Diferența față de Polonia și Cehia poate explica parțial de ce aceste economii au reușit să păstreze o bază industrială mai solidă în ultimii ani, în timp ce România a înregistrat o reducere mai accentuată a ponderii industriei prelucrătoare în economie.

Romania a inregistrat in mod evident o deteriorare puternica a competitivitatii prin costuri. Pentru a evalua competitivitatea externa a unei economii este utilizat in literature si indicele cursului de schimb efectiv real deflatat cu costul unitar al muncii (REER bazat pe ULC). Acesta compară evoluția costurilor muncii dintr-o țară cu cea a principalilor parteneri comerciali, ajustând aceste diferențe cu modificările cursului de schimb, oferind o imagine sintetică asupra echilibrului dintre salarii, productivitate si competitivitatea externă. Practic, indicatorul arată dacă o economie devine mai competitive sau mai puțin competitive din perspectiva costurilor de producție. Un nivel în creștere al indicatorului sugerează că salariile și costurile interne cresc mai rapid decât în economiile concurente, firmele locale pot pierde competitivitate pe piețele externe si exporturile pot deveni relativ mai scumpe.

Pentru economiile emergente din Europa Centrală și de Est, indicatorul este deosebit de relevant deoarece aceste state trec prin procese rapide de convergență salarială. În acest context, o anumită apreciere a REER este normală și reflectă creșterea nivelului de trai. Totuși, atunci când costurile muncii cresc persistent mai rapid decât productivitatea, indicatorul poate semnala acumularea unor dezechilibre externe și pierderea graduală a competitivității industriale.

După 2015, România înregistrează una dintre cele mai rapide creșteri ale cursului de schimb efectiv real deflatat cu costul unitar al muncii (ULC) dintre economiile analizate. Evoluția sugerează o apreciere reală a costurilor interne și o deteriorare graduală a competitivității-cost.

Acest grafic arată evoluția cursului de schimb efectiv real deflatat cu costul unitar al muncii. O creștere a indicatorului sugerează o apreciere reală a cursului și, implicit, o deteriorare a competitivității externe. România și Bulgaria au înregistrat una dintre cele mai ample creșteri ale indicatorului în regiune după 2015.

Desigur, un curs relativ stabil are și avantaje importante. Stabilitatea cursului reduce incertitudinea pentru firme și populație, contribuie la controlul inflației și ajută la menținerea încrederii investitorilor. Într-o economie cu deficite mari și un grad ridicat de euroizare, volatilitatea puternică a cursului ar putea genera efecte negative semnificative asupra costurilor de finanțare și stabilității financiare. Problema nu este stabilitatea cursului în sine. Problema apare atunci când stabilitatea nominală este însoțită de creșteri interne de costuri peste productivitate.

O țară nu poate compensa insa pe termen lung lipsa de productivitate doar prin deprecierea cursului. Chiar dacă deprecierea ajută exporturile pe moment, ea scumpește importurile de tehnologie și materii prime, generând inflație și sărăcind populația. Adevărata competitivitate sustenabilă vine din creșterea productivității, nu din jocul cursului de schimb.

In al treilea rand, au fost si unele greseli de politica fiscala care au afectat competitivitatea firmelor. Presiunile asupra competitivității industriale au fost amplificate și de introducerea impozitului minim pe cifra de afaceri pentru companii (IMCA). Deși cota inițială de 1% (introdusa in 2024) a fost ulterior redusă la 0,5% (in 2026), iar autoritățile au anunțat eliminarea măsurii începând cu anul 2027, efectele asupra sectoarelor cu marje reduse — în special industria prelucrătoare — au rămas relevante în perioada recentă. În contextul creșterii accelerate a costurilor unitare ale muncii, o astfel de taxare poate reduce capacitatea firmelor de investiție și competitivitatea exporturilor. Pentru unele companii industriale, în special exportatoare, noua taxă a reprezentat un cost suplimentar independent de profitabilitate. Spre deosebire de impozitarea profitului, taxarea cifrei de afaceri afectează inclusiv companiile cu marje reduse sau aflate în perioade de investiții, ceea ce poate penaliza disproporționat industria prelucrătoare și exportatorii.

În ultimii ani, o parte importantă a creșterii economice a fost susținută de consum și investiții publice, în timp ce investițiile private productive au crescut insuficient pentru a compensa deteriorarea competitivității industriale. În lipsa unei accelerări a investițiilor private, economia riscă să rămână dependentă de consum, deficit extern și fonduri europene.

Concluzii

Concluzia principală a analizei este clară: România traversează un proces de schimbare structurală caracterizat prin reducerea accelerată a rolului industriei prelucrătoare, accentuarea dependenței de consum și servicii, deteriorarea competitivității-cost și încetinirea ritmului de creștere economică. Evoluțiile recente sugerează că modelul economic bazat predominant pe consum, deficit extern și creșteri salariale superioare productivității si-a atins limitele.

Datele prezentate arată că, în ultimul deceniu, salariile și costurile unitare ale muncii au crescut semnificativ mai rapid decât productivitatea, atât în termeni nominali, cât și reali. În paralel, România a înregistrat una dintre cele mai rapide aprecieri ale cursului real efectiv deflatat cu ULC din Uniunea Europeană, ceea ce indică o deteriorare graduală a competitivității externe. Aceste evoluții s-au suprapus peste reducerea ponderii industriei prelucrătoare în economie și peste creșterea deficitelor externe.

Convergența salarială rapidă era într-o anumită măsură inevitabilă într-o economie aflată în recuperare față de Europa Occidentală. Problema nu este creșterea salariilor în sine, ci faptul că investițiile, productivitatea și capacitatea industrială nu au avansat suficient de rapid pentru a susține această convergență.

Problemele actuale nu pot fi explicate printr-o singură cauză și nici nu reprezintă doar efectul ciclului economic recent. Ele reflectă acumularea unor dezechilibre structurale: investiții productive insuficiente, productivitate relativ redusă, costuri energetice ridicate, infrastructură insuficient dezvoltată, volatilitate fiscală și o capacitate limitată de absorbție și valorificare eficientă a capitalului european.

În acest context, obiectivul nu trebuie să fie revenirea la un model bazat pe salarii mici. România are nevoie de o economie caracterizată prin productivitate ridicată, competitivitate și valoare adăugată mare. Convergența sustenabilă nu poate fi bazată exclusiv pe consum și majorări salariale, ci trebuie susținută de investiții, inovare și dezvoltarea sectoarelor productive.

Prin urmare, prioritățile economice ale următorilor ani ar trebui să includa stabilitate și predictibilitate fiscala, stimularea investițiilor private, energie competitive, infrastructură modernă, accelerarea absorbției fondurilor europene, digitalizare și debirocratizare, creșterea eficienței administrative si susținerea reindustrializării competitive și a exporturilor.

Economia României continuă să funcționeze și păstrează avantaje importante — dimensiunea pieței interne, poziționarea geografică, apartenența la UE și potențialul investițional. Totuși, structura actuală a creșterii devine tot mai fragilă. În lipsa unor reforme orientate către competitivitate, investiții productive și creșterea productivității, există riscul consolidării unui proces de dezindustrializare care poate afecta pe termen lung potențialul de creștere economică și capacitatea României de a continua convergența către economiile dezvoltate ale Europei.

În esență, România nu se confruntă doar cu o problemă conjuncturală de încetinire economică/recesiune ciclica. Problema fundamentală este una de competitivitate. Iar răspunsul nu poate veni decât prin reforme structurale și prin reconstruirea unui model economic bazat mai mult pe investiții, productivitate, industrie competitivă și exporturi.

România se află într-un moment de schimbare de model economic. Fără reforme, investiții productive și reconstrucția competitivității industriale, convergența rapidă din ultimele două decenii riscă să încetinească semnificativ.

Notă: Opiniile exprimate sunt opinii personale ale autorului și nu implică instituțiile cu care acesta este asociat.

(Citește și: ”Scădere peste așteptări a economiei în T1 – PIB-ul s-a contractat cu 1,7% serie brută față de T1 din 2025/ Erste anticipează intrarea economiei în recesiune în 2026”)

***