Cristian Grosu / În 5 mai 2026 s-au terminat alegerile din 2024 – ce urmează după ele. Mic ghid al antreprenorului mare

-, La 233 de voturi pro-demitere era gripă. La 281 e cancer. Cancerul din structurile administrative ale României.

-, Alegerile din 2024 s-au terminat abia acum – nimic nu va mai fi ca înainte:
dacă PNL rămâne la guvernare dispare ca PNȚCD;
dacă PNL intră în opoziție, rămânem cu aripa pro-estică din PSD + AUR și cu o mare problemă financiară.

-, Dacă România nu reușește să-și pună rapid ordine pe scena politică, centrul de putere reală rămâne în subteran, departe de ochii electoratelor.

-, Se prefigurează o guvernare … PSD – AUR. Să ne pregătim așadar. Dar să se pregătească și PSD.

***

Moțiunea de cenzură care a demis guvernul Bolojan nu e „boala”, sau criza politică fundamentală din România, ci doar un simptom. Acum vedem doar convulsiile epileptice, dar neuronii din dashboardul României se scurtcircuitează de ani de zile, impulsurile electrice dintre ei nu mai urmează de multă vreme căile naturale, iar asta nu e o chestiune teoretică din manualul de biologie politică și nici ceva abstract:
o arată șocurile din 2024,
cel politic – cu expandarea AUR și năvala pe scenă a lui Călin Georgescu,
și cel economic – cu aruncarea a 5% din PIB în consum din care s-a obținut o creștere de doar 0,9% –
ele sunt exemple foarte concrete, cu efecte decontate în viața de zi cu zi (anularea alegerilor, în sfera politică – și măsurile de austeritate pentru echilibrare, în sfera economică).

Și atunci, în 2024, aveam aceleași tulburări neurologice, dar în sens invers – cu partidul unic PSD-PNL, condus de cuplul Ciolacu-Ciucă – fără nicio deosebire nici între partide și nici între liderii lor – fapt care a alimentat tumora AUR și spirochetele Călin Georgescu, pentru că niciun mădular din organismul politic nu mai era suficient de sănătos încât să mai preia și din sarcinile celor infectate.

În mod cert, dezordinea de pe scena politică – tradusă în acești ani prin dezordinea acțiunii guvernamentale – e profund antireformatoare,
în condițiile în care companiile de stat sunt devalizate (deși sub o formă mai sofisticată) ca acum 20 de ani,
administrațiile locale sunt pulverizate de ineficiență și singurul rost pe care și-l mai găsesc e cel strict electoral (era să spun politic, dar e numai electoral, căci politica înseamnă altceva),
iar marile contracte pe care ar trebui să stea o strategie economică sunt atribuite în afara pieței acestei economii (simulacru) de piață.

O dezordine foarte ordonat întreținută:

În 2024, șocantă a fost nu ascensiunea AUR și a lui Călin Georgescu, ci numărul imens de voturi  pe care, prin mașinăria TikTok din umbră, cei doi l-au obținut.
Azi, luna mai 2026, șocant a fost nu votul de demitere a guvernului (care era previzibil), ci diferența uriașă dintre necesarul pe care-l puteau strânge PSD și AUR (233 de voturi) și cel final – 281 de voturi (în condițiile în care 62 de parlamentari au lipsit), mai mare chiar decât cei care au semnat pentru moțiune:
cineva s-a gândit că e nevoie de o demonstrație de forță și a decis ca numărul parlamentarilor „scoși la produs” trebuie să fie mai mare.

Miza? Să fim serioși: vorba domnului Claudiu Manda: „trebuie să trăim și noi, ăștia săracii”:

În urmă cu 2 luni, dl. Sorin Grindeanu stătea în fața sediului PSD și, jucându-se cu degetele pe pântece, aștepta plictisit să treacă și anul ăsta, Bolojan să ia măsurile nepopulare, iar în aprilie 2027 să preia el funcția de premier, gata să arunce din nou cu bani din elicopter în direcția alegerilor din 2028. ”Trai neneacă!”

Da, dar rotativa care era prevăzută în programul coaliției e departe, or contractele de zeci de miliarde (de euro!) pe energie și înarmare se semnează acum, în următoarele luni. Astfel că decidenții reali au hotărât că au nevoie ca prim-ministru de unul de-al lor.

Ce înseamnă „de-al lor”: acum vreo 2 ani, un mare om de afaceri mă întreba, cu naivitate, care e, de fapt, „centrul de putere” în România. Proiectele – unele cu anvergură internațională – pe care le discuta cu miniștri și chiar cu echipa premierului erau întâmpinate cu entuziasm, însă nu se urnea absolut nimic, ca și cum oamenii politici nu aveau nicio decizie și nu puteau pune în practică ceea ce discutau.

Da, centrul de putere în România nu e pe scena politică – alegerile din 2024 au fost doar un eveniment electoral, alegerile adevărate – alea care chiar se transformă în decizie concretă se vor fi negociat încă un an și jumătate la masa verde din spatele scenei.

Ce urmează:

E nevoie urgentă de un guvern – căci dobânzile la creditele suverane și euro se duc în sus, trăgând după ele și inflația.
Însă rapiditatea cu care trebuie luată o decizie privind noul guvern riscă să agraveze boala care ne-a adus aici:

Avem de ales doar între două posibilități:
o coaliție PSD-PNL:

însă asta ar însemna moartea PNL, de același cancer care a mâncat PNȚCD-ul. Ce ar mai rămâne din electoratul PNL, după ce PSD i-a dat jos premierul, în condițiile în care partidul are jumătate din credibilitatea fostului premier? Scena politică ar rămâne dominată și mai copios de strukturile din spatele AUR și al aripii pro-estice din PSD, fără o alternativă în opoziție. Să ne închipuim opoziția formată din AUR și USR, de pildă, pentru că într-acolo se îndreaptă lucrurile.

Și o coaliție PSD-AUR: funcțională din punct de vedere administrativ pe termen scurt, dar foarte periculoasă pe termen lung, atât din punct de vedere economic, cât și din punctul de vedere al politicii externe.

Dar demiterea guvernului Bolojan poate fi și o bună ocazie de a începe însănătoșirea scenei politice, unde tocmai dubla confuzie păstrează celulele cancerigene în actul guvernării:
confuzia între aripa reformatoare din politică și cea interesată să păstreze lucrurile așa cum sunt pentru că numai după desenul actual mai poate fi devalizată România;
și confuzia între pro-occidentalii autentici și cei „liber schimbiști” (e limpede ce fel de pro-europeni sunt dna. Olguța Vasilescu, Victor Ponta, Marian Neacșu & co – ca să vorbim de cei care contează, nu de parlamentarii scoși la produs).

Odată cu demiterea lui Ilie Bolojan, există o șansă ca fostul premier să articuleze în jurul său o aripă politică limpede ideologic, reformistă în interior și pro-occidentală în exterior – chiar dacă va trebui să rupă partidul de ancora care-l blochează în struktură. Fără o atare alternativă la guvernare, vom merge din criză în criză, din diversiune în diversiune și „ocultă” în ocultă.

Economia, mediul de afaceri și criza actului guvernamental

Despre politică autentică nu mai putem, deci, vorbi, de ani buni, astfel că așteptările generale ale celor lucizi se îndreaptă spre actul guvernamental indiferent care e centrul de putere din spatele lui:

Cum ne putem proteja de astfel de șocuri – rămâne să ne întrebăm noi, civilii, care tocmai străbatem cercurile de foc ale unor crize suprapuse?

Chiar săptămâna trecută vorbeam cu un antreprenor italian, cu care discutam longevitatea neobișnută a guvernului Meloni, într-o țară care a avut vreo 60 de guverne în 50 de ani. Omul îmi povestea că ecosistemul de business din Italia a dezvoltat un sistem imunitar la crizele politice – într-un fel, mediul de afaceri s-a debranșat de cel politic, economia își vede de crizele ei și are doar în vederea periferică crizele politice.

Asta va trebui să ne învățăm și noi aici, în România – unde poalele lungi ale mantalelor și giubele enorme de pe capetele fanariote ale dregătorilor noștri ne intră sub ochi zi de zi cu discursurile și planurile lor de-o ruinătoare ipocrizie: stânga își scoate ceasul de 50.000 de euro de la mână înainte de-a porni aparatul de format, iar dreapta protejează statul împotriva economiei private.

Cred că sunt trei atitudini prin care ne putem întări sistemul imunitar:

Prima e să ne purtăm normal și să ne vedem de proiecte și planuri ca pe timp de „pace”: orice oprire și orice ezitare vor însemna o întârziere și o încetinire și mai mare a economiei.

A doua e să fim curajoși: statul – adică instrumentul centrului de putere de dincolo de scena politică – are tot interesul să aibă în față un mediu de afaceri timid, banii „lor” oricum nu au de-a face cu economia.

Iar a treia atitudine e activismul eficienței în treburile administrației și ale statului: dacă încetăm să vorbim și să ne manifestăm și să nu încetăm să spunem și să repetăm că ceea ce face statul e greșit, e greșit, e greșit – în mai puțin de un an tot ce vedem acum la televizor va deveni reper de normalitate.

În ce ne privește, peste 3 săptămâni (pe 26 mai) vom continua seria noastră de conferințe analitice pe tema economiei: facem la Parlament conferința (în format hibrid) noastră anuală „Capitalul autohton al României – nivelul următor: marile companii competitive la nivel european și regional și politicile de stimulare”. Pe lângă administratorii trebilor din România – căci se găsesc încă și din aceștia), vom invita și 2-3 voci de experți din străinătate, ca să vorbească despre capitalul și companiile și experiența din țările lor:

La începutul anilor 90 era exemplul ăla care ne plăcea foarte mult – anume că în capitalism companiile puternice cresc ca iarba prin asfalt. Iar acum chiar avem asfalt.

(Citiți și: ”Miza crizei politice de dinainte de rotativa din 2027: Fluviile de miliarde care vor intra în România în următorii ani și care se negociază chiar acum: înzestrarea militară, energia și gazele americane, minerale critice și cireașa Anghel Saligny”)

***