Istorii versailleze. Marele și Micul Trianon

În spațiul românesc, precum și în cel central-european, cuvântul Trianon are o mulțime de înțelesuri: de la locul unde s-a făcut dreptate unor națiuni (români, cehi, slovaci, sârbi, croați și sloveni) și până la locul unui veritabil Diktat, așa cum privesc maghiarii. Și aceste înțelesuri cu simbolistica lor politică sunt, evident, departe de accepțiunea comună și banală: termenul desemnează, de fapt, o vilă elegantă, plasată în vecinătatea unei construcții mai mari, de regulă un palat.

Turistul amator de istorie care pleacă din Paris și călătorește cu linia C a RER-ului parizian ajunge în mai puțin de o oră la Versailles, unde poate pierde o zi admirând impresionantul complex al Palatului Versailles și uriașa grădină în care reprezentanţii „vechiului regim” – Familia Regală și Curtea – și-au dus luxoasa viață animată de intrigi şi de petreceri extravagante.

Drumul trece obligatoriu prin dormitoarele regale, iar un loc aparte al itinerarului îl reprezintă celebra Sală a Oglinzilor. Renumele acesteia nu s-a născut, contrar aşteptărilor, din balurile desfășurate aici odinioară, ci mai degrabă prin cele două momente ale Marii Istorii europene pe care le-a găzduit: în 1871, când regele Prusiei devine împărat al Germaniei în urma unei ceremonii desfășurate aici, și în 1919, când Versailles-ul a fost centrul diplomației mondiale, iar Germania a semnat pacea umilitoare ale cărei consecințe vor conduce la un nou conflict două decenii mai târziu.

Fuga de etichetă a Regelui Soare

Cine dorește să iasă însă din zona aglomerată a castelului central – iar noi vă sfătuim să faceţi asta la proxima dumneavoastră vizită la Versailles – alege să fugă cu un trenuleț tras de un tractoraș asemenea celor de pe litoralul nostru, cu deosebirea că fondul muzical este reprezentat de muzica barocă din epoca de aur a monarhiei franceze. În doar câteva minute se ajunge, astfel, spre celelalte construcții de mai mici dimensiuni, Grand Trianon și Petit Trianon, cele două palate care poartă cu ele povești cu nimic mai prejos față de cele ale marelui Palat Versailles.

Istoria castelelor de pe domeniul versaillez este legată de Regele Soare, cum i s-a mai spus adeseori lui Ludovic al XIV-lea, monarh absolut între 1643-1715 și cel mai longeviv suveran european al tuturor timpurilor, pe care doar regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii are șanse să-l ajungă în viitor la numărătoarea anilor domniei. Dornic să scape de eticheta apăsătoare de la Curte și să aibă un spațiu privat, de relaxare, pentru sine, dar și pentru familia sa, regele a ridicat un palat care a găzduit-o inițial pe Doamna de Montespan, favorita acestuia.

Trianonul de Porțelan, Trianonul de Marmură

La originea domeniului pe care urma să se zidească palatul se afla un mic sat, Trianon, demolat rapid pentru a satisface dorința regală. Arhitectul Louis Le Vau a executat ordinul monarhului și, în curând, aici s-a ridicat o construcție cu o existență scurtă: 1668-1686.

^{Palatul Marele Trianon, pictură realizată în 1722 de Pierre-Denis Martin}

Inspirat de stilul chinezesc, exotic pe atunci, micul palat împodobit cu decorațiuni luxuriante avea un pavilion central și alte patru pavilioane mai mici. Pentru că era decorată cu faianță alb-albastră, clădirea a fost denumită Trianonul de Porțelan. Atracțiile principale ale noii construcţii erau grădinile frumos împodobite de o feerie florală care au făcut ca micul cuib regal să fie supranumit „Palatul Florei”, după numele zeiței romane a florilor și primăverii.

Odată cu stingerea pasiunii față de Doamna de Montespan, regele a ordonat distrugerea exoticei clădiri și construirea unui alt palat. De aceea, arhitectul favorit al lui Ludovic al XIV-lea, Jules Hardouin Mansart (1646-1708), devenit în 1699, grație talentului său, un fel de ministru al Artelor, s-a ocupat de împlinirea voinței Regelui Soare. Așa a apărut un nou palat ridicat în numai un an și acoperit cu marmură roz de Languedoc, de unde şi numele: Trianonul de marmură.

Finalizat în 1687 și modificat la începutul veacului următor din ordinul aceluiași rege care a și locuit aici, noul palat era un spațiu exclusiv pentru petreceri și spectacole, iar grădinile sale păstrau aceeași strălucire care a trezit admirația întregii Europe.

Micul Trianon

După moartea Regelui Soare, clădirea şi-a păstrat destinația inițială, iar în 1717, Ludovic al XV-lea l-a găzduit aici pe țarul Petru cel Mare. În 1768, plictisit de Palatul de Marmură, Ludovic al XV-lea imită comportamentul tatălui său și ridică un alt palat, mai mic, în proximitatea celui făcut de părintele său. Așa a apărut palatul denumit Petit Trianon, spre a fi deosebit de primul edificiu.

Revoluția franceză din 1789 a condus la episoade scurte de jafuri derulate aici. Au fost scoase însemnele regale, unele piese de mobilier au dispărut, dar cele două palate nu au avut prea mult de suferit. De altfel, după stingerea avântului revoluționar, clădirile au reintrat în circuitul oficial în 1810, când Napoleon Bonaparte, alături de a doua sa soție, Marie-Louise, a locuit aici pentru scurtă vreme.

^{Micul Trianon, într-o gravură de secol XIX}

La 1851, împăratul Napoleon al III-lea a decis ca Marele Trianon să devină ceea ce este și în prezent: muzeu. În 1920, în ziua de 4 iunie, s-a semnat aici celebrul Tratat de Pace de la Trianon, denumit așa după locul unde a avut loc ceremonia. În toată perioada interbelică și în anii ’50, cele două palate au păstrat destinația de muzeu.

Istoria continuă

În 1959, în urma unei vizite la Versailles, ministrul Culturii, André Malraux, a dispus studierea posibilității ca Trianonul să devină reședință prezidențială. Doi ani mai târziu, Malraux și Charles de Gaulle au vizitat castelele de la Fontainbleau, Compiègne și Versailles pentru a decide unde se va stabili reședința președintelui, dar și locul de găzduire pentru șefii de stat care vor fi oaspeți ai Franței.

În 1962, Malraux a susținut cu căldură ca Trianonul să aibă această onoare, iar președintele a aprobat începerea lucrărilor de restaurare, a căror durată s-a întins pe o perioadă de trei ani. În iunie 1966, Marele Trianon a devenit reședință oficială a președintelui Republicii, dar nu fără un scandal de presă: ziariștii i-au reproșat generalului cheltuirea banilor publici în acest mod, iar Charles de Gaulle a devenit ținta caricaturilor care-l înfățișau în rolul unui rege.

Citește și: 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon. România și Ungaria în bătălia pentru Transilvania
Historia Special, disponibilă în format digital pe paydemic.com

Trianonul a fost vizitat la începutul anilor ’60 de președinții Statelor Unite ale Americii şi ai Uniunii Sovietice, John F. Kennedy şi Nikita Hrușciov, însă primul înalt oaspete care a sosit și a fost găzduit în palat a fost ducele de Edinburgh, prințul consort al reginei Marii Britanii. Evenimentul a avut loc în 20 decembrie 1966.

De-a lungul timpului, Palatul Marele Trianon a mai găzduit personalități ale lumii contemporane: Richard Nixon în 1969, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii în 1972, Boris Elțîn în 1992 și ultimul, în 2014, președintele Chinei, Xi Jinping. Tot aici au mai fost organizate peste 30 de recepții oficiale – una dintre acestea, desfășurată în iunie 1970, a fost dată de Georges Pompidou în onoarea lui Nicolae Ceaușescu, iar în anul următor a poposit aici și Leonid Brejnev. Trianonul a găzduit în 1982 chiar și un summit G7. Trecut în anii 2015-2016 printr-un nou proces de restaurare, Palatul Marele Trianon își așteaptă acum vizitatorii din întreaga lume.