Ce legătură istorică are fuga cu visteria statului, cu contractele păguboase de azi?

Dispariția unor politicieni sau a unor oameni de afaceri controversați cu sume importante din contracte cu statul român, pe cât de senzațional ni se pare este doar vârful aisbergului. În primul rând pentru că sunt mai mulți decât poate presa menționa, și pentru că, așa cum spunea Caragiale: „toate-s vechi, dom’le!”. Ne putem desigur întreba de unde au învățat tehnica asta? Să fie oare din filmele americane cu hoții, care de fapt sunt băieți buni și fug în Mexic, ca să fie liniștiți că nu vor fi urmăriți pentru trecutul lor deloc strălucitor? Posibil, doar nu poți să suspectezi pe toată lumea că ar fi citit asta într-o carte!

Interesant este faptul că această atitudine față de bunul public nu e deloc nouă. Mai degrabă respectul pentru avutul public este o chestiune rară, impusă în ultimii 150-200 de ani! Nu vreau să stric corona de minuni a strămoșilor noștri, dar o bună parte a acestora … furau! Contra-argumentele sunt, evident, la tot pasul în manualul de istorie: pedepse groaznice precum trasul în țeapă, pe roată, tăiatul mâinii drepte și așa mai departe! E logic, dar aș răspunde într-un stil destul de popular: da…, dar ca și acum… unii aveau de suferit imediat și direct, alții mai puțin!

Dacă ne aruncăm un ochi în trecutul nostru, nu foarte îndepărtat, astfel de acțiuni se petrec de o bucată bună de timp. Una dintre cele mai controversate și recente, la scara istoriei, este plecarea regelui Carol al II-lea, care spre deosebire de fiul său, a plecat cu bani și bunuri importante, după ce a dus țara în colaps. Vă aduc aminte că politica sa autoritară și intrigile țesute cu și împotriva clasei politice a făcut ca România să fie singură într-un moment extraordinar de greu, vara anului 1940, când mai întâi URSS, apoi Ungaria și Bulgaria – sub oblăduirea lui Hitler – au ciuntit țara pe care regele Ferdinand și regina Maria, împreună cu toți cei care au luptat și s-au sacrificat la în Primul Război Mondial, o constuiseră în 1918-1919. Cu toate că a fost un incompetent, a fost lăsat să plece, cu sume importante, deși ar fi meritat tras la răspundere pentru acest dezastru. Și-a petrecut restul vieții prin diverse locuri, în special în stațiunea de lux din Portugalia, Estoril.

Cazul lui Carol al II-lea este aparte pentru că abdicarea sa a fost o înțelegere cu generealul Ion Antonescu. Iar parte a înțelegerii a fost să primească niște sume care să îl facă să trăiască liniștit în lux până la adânci bătrâneți. Totuși înaintea lui Carol al II-lea cei doi regi ai României, Carol I și Ferdinand I, au pus bazele respectului față de banul public. Și Alexandru Ioan Cuza, chiar dacă era un cartofor înrăit nu și-a bătut joc de avutul țării. Mergând mai înapoi în istorie vedem că nu același lucru îl putem spune despre cei mai mulți domnitori fanarioți. În istoria noastră după fuga lui domnitorului Dimitrie Cantemir, respectiv arestarea și executarea lui Constantin Brâncoveneanu, avem o perioadă de vreo 150 de ani de domnitori fanarioți plus câteva domnii pământene – vorbim de la începutul secolului al XVIII-lea (1711, respectiv 1714) până la Cuza Vodă.

Ar trebui să vedem Țările Române, cam cum e Catalunia azi, un fel de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, dar fără armată proprie sau interese divergente față de sultan, plus bani către visteria imperială – tribut, și cadouri către sultan și alaiul său – diverse forme de peșcheș. Toate aceste forme, pe care azi le numim mită sau corupție, au fost nu doar parte a societății noastre, dar erau și legalizate. Problema era că niciodată nu știai dacă ai dat suficient sau dacă un oponent politic dădea mai mult sau mai puțin decât tine.

De ce erau importante?! Pentru că numirile pe poziția de domn în una dintre Țările Române se făcea atât pe angajamentele de loialitate, cât și pe ușoară mărire a tributului, dar mai ales pe calitatea și cantitatea pescheșurilor oferite.

Un astfel de domn știa foarte sigur că poziția sa ca domn nu era garantată pentru vreo perioada de timp, ci era amenințată chiar de a doua zi! Să zicem că avem un domn X, care reușeste să prindă funcția. El știe că trebuie să producă rapid bani ca să rămână domn și speră să ajungă cât mai repede în funcție ca sa poată să ungă cu bani tot aparatul care l-a susținut, plus că vrea și el să se îmbogățească, că doar nu a luat de pomană jobul ăsta! Iar el venea în Țara Românească sau în Moldova și… găsea visteria țării goală!

Și mă întrebați, dar ce s-a întâmplat? E clar că locuitorii plăteau taxe și impozite ca și acum, ba chiar mai multe. Și de ce e visteria goală?! Păi cel de dinaintea lui ce a făcut? Ca să ajungă pe funcție a plătit bani grei. Apoi a venit în țară unde visteria probabil era tot cam goală și a început să mai pună niște taxe. După ceva luni când au început să se facă încasări a trimis bani la Istanbul pentru tribut și pescheș/ bacșiș. Apoi la un moment dat a auzit că domnul X, cel de care vă povesteam mai devreme, a fost numit pe poziția sa. Are două variante rapide: să fugă cu toți banii rămași în visteria statului într-o țară, care nu o să îl extrădeze, gen Imperiul Habsburgic, Imperiul German, Imperiul Țarist sau să se întoarcă la Istanbul mazilit, sperând că nu i se va tăia capul, și să o ia de la capăt. Adică să își găsească oameni mai influenți decât domnul X și să îl detroneze. Și în acest caz va băga mâna adânc în visterie, dar nu chiar de tot. Alegerea depindea adesea atât de ce a făcut în timpul domniei, cât și cum și-a aranjat lucrurile în țările în care dorea să fugă.

Sunt destul de multe cazuri de fugă cu banii țării, încât până și sultanul de la Istanbul era exasperat și ajunsese să trimită un călău împreună cu solia care îl detrona. Astfel atunci când era citit decretul pe loc era și executat domnitorul, evitându-se fuga cu banii.

Practica fugii cu visteria nu o găsim doar la fanarioți. Nu au inventat-o ei! În timpurile medievale timpurii, când pe tron erau voievozi autohtoni, cămara domnească era tot una cu visteria statului. Sistemul nostru de numire a domnitorilor pe tron este, ca multe lucruri de azi…, românește! Adică nicicum. Domnul deopotrivă putea fi ales sau putea să moștenească funcția de la tatăl său. Singura condiție era să fie „os domnesc”(erau primiți în acest joc al revendicării inclusiv bastarzii)! Și cum poți demonstra asta când nu ai ADN! Mulți domni își fabricau un trecut și se declară bastardul unui fost domnitor, doar pentru a putea să emită pretenții. Celebrul caz, Mihai Viteazul!

Din acest motiv vedem multe lupte pentru tron între diverși pretendenți. Uneori bătălia este inegală. Un voievod aflat pe tron primește vestea că un rival a intrat în țară cu armata. El nu mai are timp să facă nimic și atunci fuge cu ce găsește – visteria este de obicei la îndemână. Alți domnitori mai precauți își cumpără/ primesc în momentul în care face jurământ de vasalitate față de un vecin mai puternic, pentru astfel de situații limită, moșii în alte țări: Ștefan cel Mare, cetatea de Baltă, Mircea cel Bătrân, domeniile Almașului și Făgărașului.

Deci fuga cu avuția statului nu e nouă. Ea are rădăcini bine înfipte în trecutul nostru, depinde doar de coloratura pe care dorim să o oferim personajului istoric: Ștefan cel Mare a făcut bine că a fugit cu banii, iar oricare alt domnitor mai puțin onorat de istorie, cu siguranță a făcut rău!