Câtă carne consumau românii în perioada interbelică?

Omul
a fost un prădător feroce încă din perioada de evoluție a
speciei. Frica de foame a fost, este și o să fie o obsesie a
indivizilor comunităților umane și o masă copioasă a fost dorită
încă de prin pustiurile Africii, migrarea permanentă a cetelor
fiind provocată de aceste necesități și pofte. Carnea de orice
natură era pe gustul ființelor bipede și toate speciile de animale
erau definite drept comestibile, dar cele ce consumau hoituri și
alte mizerii au fost ocolite din cauză că provocau boli mortale.

Au
apărut în timp și interdicțiile de natură religioasă.
Descoperirea domesticirii unor specii de animale a fost o adevărată
revoluție în stilul de viață și păstoritul a devenit o ocupație
de bază prin care ierburile au fost transformate în rezerve de
hrană aflate mereu la dispoziția crescătorilor. Viața a fost
ușurată și prin obținerea altor produse de la animale, lâna,
pieile, coarnele și oasele fiind necesare meșteșugarilor pentru a
obține haine, unelte și arme.

Creșterea
animalelor a fost o veche îndeletnicire și a comunităților din
spațiul carpatic, bogățiile locale fiind o permanentă atracție
pentru prădătorii veniți din toate zările. Au fost războaie
sângeroase pentru apărarea teritoriului și situația s-a menținut
până-n secolul al XX-lea. Salvarea autonomiei statului s-a făcut
și prin exportul masiv de carne și seu spre Imperiul otoman, Țările
Române fiind descrise drept chilerul, depozitul cu toate cele
necesare funcționării organismului militar prădalnic.

Sătenii
reușeau să crească multe animale, dar producția era diminuată de
bolile infecțioase până când au fost descoperite vaccinurile în
secolul al XIX-lea. Abatoarele s-au înmulțit pentru o prelucrare
igienică a cărnii și pentru a face față cererii în creștere a
populației din centrele urbane. Era un adevărat masacru printre
animale și păsări pentru a satisface poftele clienților ce doreau
un trai îmbelșugat și consumul de carne era o dovadă a statutului
social.

Marea
Criză Economică a lovit populația planetei începând cu anul
1929, dar afacerile din domeniul cărnii au fost într-o permanentă
creștere în spațiul românesc. Sărbătorile religioase generau un
adevărat genocid printre miei și numai în anul 1931 au fost
sacrificați 866.477. Se adăugau 168.650 de oi și berbeci. Totuși,
porcul rămânea principala sursă de carne și de produse grase
pentru gătit. Au căzut sub cuțitele nemiloase 428.324 de suine,
6.259 de purcei fiind rezervați pentru cei cu posibilități
financiare.

Carnea
de vită era căutată pentru ciorbă și fripturi și 102.325 de
vaci au ajuns să fie tranșate pentru creșterea nivelului de trai
al locuitorilor din mediul urban. Sacrificarea vițeilor era mai
interesantă din punct de vedere financiar, carnea fragedă fiind
apreciată în mod deosebit. Au ajuns în abatoare 226.494 de
exemplare.

Dacă
în mediul rural nu era consumată în mod oficial, carnea de cal era
căutată în mediul urban pentru prelucrare în mezeluri și 801
exemplare au fost sacrificate în anul 1931. Românii erau însă
departe de gusturile altor popoare ce adoră mâncarea cu carne de
cal și măgar.

Anul
1932 a fost marcat de o scădere a tăierilor de miei, dar a fost
sporit cel de oi până la 186.939 exemplare. Vacile și vițeii au
fost sacrificați într-un număr și mai mare. Pierderi grele au
înregistrat și porcii prin cele 464.568 de animale sacrificate.
Cererea de purceluși aproape s-a dublat până la cota de 12.114.

Chiar
dacă era o perioadă de recesiune, afacerile abatoarelor au
continuat să genereze un flux de proteine și grăsimi pentru
orășeni, ceea ce menținea o durată de viață mai mare decât cea
a țăranilor. Sătenii erau încă sub dominația gândirii
religioase și posturile prelungite cu mâncare puțină și de
proastă calitate generau o mortalitate sporită prin boli de
nutriție, cea mai temută fiind pelagra, maladie ce se putea evita
prin adaosul de carne, grăsime, lapte, ouă și legume. Excesul de
mămăligă dăuna grav sănătății. Orășeanul ajungea la o medie
de 33,707 kg de carne în anul 1931 și aceasta s-a menținut
apropiată ca valoare în 1932, considerat unul dintre cei mai grei
ani ai crizei. Mediul rural, conservator, a trecut de la 5,1 kg la
3,1 kg.

Datele
statistice nu țineau cont de animalele sacrificate prin gospodării
și nu erau luate în calcul păsările de curte.

O
altă mare problemă a economiei românești interbelice consta în
posibilitățile reduse de păstrare a produselor din carne,
instalațiile frigorifice fiind încă o raritate. Afumarea și sarea
asigurau împiedicarea degradării produselor de origine animală
pentru un anumit timp, dar nu reușeau să facă față problemelor
ridicate de temperaturile înalte din timpul verilor deosebit de
călduroase. Nici industria conservelor nu era suficient de
organizată și dezvoltată, chiar dacă exista și interes din
partea armatei din moment ce erau semnale că se apropie un nou
conflict de amploare. Politicienii vremii aveau tot felul de interese
personale de îmbogățire rapidă și nu aveau timp să gândească
la investiții de utilitate publică și pe termen lung.

_{Foto sus: Fermă de porci (© Library of Congress)}