60 de ani albaştri. Ştrumfii, la aniversare

O pereche de ochi care pândesc dintr-un tufiş. Şi-apoi o mână albastră, în spatele unei pietre, şi nişte voci: „La voilà!” (Uite-o!), „Vas-y!” (Du-te!”), „Bonne schtroumpf!” (Călătorie plăcută!), iar mâna albastră, laolaltă cu posesorul, înveşmântat într-un petec de iarbă, părăseşte ascunzişul – şi intră în istorie.

Aceasta este, fie şi pe părţi, pe voci, pe bucăţele, prima apariţie a ştrumfului, a ştrumfilor – personaje secundare într-o aventură cu un flaut fermecat, publicată la 23 octombrie 1958 în revista belgiană de benzi desenate „Spirou”. Şi, aşa cum se întâmplă adesea, omuleţii de culoare albastră – verzi nu, că s-ar fi confundat cu pădurea, roşii nu, că prea ar fi sărit în ochi, roz nu, că ar fi adus prea tare cu oamenii, galbeni nu, că ar fi părut bolnăvicioşi – i-au depăşit în faimă şi pe eroii principali ai aventurii, dar şi pe creatorul lor, desenatorul Pierre Culliford zis Peyo.

Şi au primit un dar de zile mari ştrumfii, în preziua aniversării celor 60 de ani de existenţă: un loc, binemeritat de altfel, în faimosul traseu cu benzi desenate al Bruxellesului. Astfel că, dacă ieşi din Gara Centrală spre Carrefour de l’Europe şi treci prin Pasajul Putterie – şi sigur treci, căci aceasta e poarta de intrare în centrul istoric al oraşului – nu uita să priveşti în sus: tavanul pasajului e doldora de ştrumfi. Iar pentru realizarea acestei fresce care redă în detaliu activitatea neobosită din satul ştrumfilor s-au folosit 60 de litri de vopsea – dintre care, desigur, 10 litri de culoare albastră. 

Iar una dintre cele nouă sfere argintii ale Atomiumului – construcţie de referinţă în peisajul de astăzi al Bruxellesului, realizată pentru Expoziţia Universală din 1958 – a fost, de asemenea, „împodobită” cu un cap voios de ştrumf. „Atomiumul a fost ştrumfit!”, am putea spune, în limbajul particular al omuleţilor – şi nici nu se putea altfel: ştrumfii şi Atomium s-au născut în acelaşi an şi au devenit în timp simboluri ale oraşului şi ale Belgiei.

Un detaliu face însă diferenţa: de o vreme, considerabilă chiar, ştrumfii nu mai sunt doar ai Belgiei, sunt cetăţeni ai lumii. În plus, au şi avantajul unei istorii foarte colorate, pe care ne străduim s-o redăm în detaliu în cele ce urmează.

Tatăl ştrumfilor: Pierre-Pierrot-Peyo 

Putem considera debutul poveştii şi în 1946, şi în 1952, şi în 1954 – căci fiecare dintre aceste momente, cu semnificaţiile particulare, e un pas înainte spre apariţia ştrumfilor. Corect ar să-ncepem însă chiar cu naşterea creatorului, Pierre Culliford, într-o comună a Bruxellesului, Schaerbeek, ca fiu al unui tată englez şi al unei mame belgiene, la 25 iunie 1928. Înţelegem deja că aniversările rotunde ale ştrumfilor (60 de ani de la apariţie în 2018) se vor intersecta întotdeauna cu cele ale lui Culliford (90 de ani de la naştere). Iar Pierre începe să lucreze chiar de la 15 ani: e asistent proiecţionist la un cinematograf din Bruxelles în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi apoi, în 1945, se angajează la studiourile de animaţie CBA – Compagnie Belge d’Animation: retuşează desene în guaşă şi întâlneşte artişti care-i vor fi aproape pe parcursul timpului; unii, esenţiali chiar în povestea noastră. Reţineţi acest nume: André Franquin, îl veţi mai întâlni.

…deocamdată, atunci când compania belgiană de animaţie îşi închide porţile, Pierre se întoarce la şcoală, la Academia de Arte Frumoase din oraş. Doar pentru trei luni – căci se specializează în grafica publicitară şi îşi câştigă existenţa desenând afişe inspirate pentru tipografii şi edituri, pudre şi ciocolate, calendare şi produse textile.

Şi tot acum dă viaţă primelor sale personaje de benzi desenate în publicaţiile epocii, „Riquet”, „La Dernière Heure”, „Le Soir”, sau în suplimentele pentru copii tipărite de marile magazine din Bruxelles care doreau să şi-i apropie pe cei mici. E şi perioada în care Pierre Culliford începe să-şi semneze desenele cu pseudonimul Peyo, trimiţând şi el la copilărie, când un verişor englez nu putea cu niciun chip să pronunţe Pierrot şi îl stâlcea „Peyo”.

„Qu’est-ce que vous schtroumpfez ici?” 

Şi în noiembrie 1946, în paginile ziarului „La Dernière Heure”, îşi face apariţia pentru prima dată Johan, pajul de încredere al unui rege din Europa medievală. Şi atunci când Pierre Culliford e angajat, în 1952, la revista de benzi desenate „Spirou”, artistul îl ia cu sine pe Johan şi îi adaugă un camarad, Pirlouit – şi, din 1954, cei doi mărşăluiesc împreună în căutare de aventuri: Johan, înalt, brunet, curajos, Pirlouit, mic, blond, caraghios, aproape sâcâitor, dar foarte credincios. Cei doi se plimbă prin regat zile, săptămâni, ani întregi – prin regat şi prin paginile revistei „Spirou” – înfruntând dragoni, fantome şi soldaţi rivali, până într-o bună zi când văd albastru în faţa ochilor. Literalmente.

„Qu’est-ce que vous schtroumpfez ici?”, îi întreabă un omuleţ albastru, cu fes alb. Acelaşi care – sub forma unor ochi curioşi sau a unei mânuţe albastre, din spatele unei pietre – îi urmărise câteva pagini mai devreme.

E 23 octombrie 1958 şi începe ştrumfistoria: în episodul intitulat „La flûte à six trous” (Flautul cu şase găuri), Johan şi Pirlouit îi întâlnesc pe ştrumfi, în satul lor alcătuit din case-ciupercuţe. Şi limbajul particular al acestora îi ameţeşte peste măsură: „Qu’est-ce qu’ils viennent schtroumpfer ici?”, „Ils ont une drôle de schtroumpf!”, „Allons! Au schtroumpf! Nous allons schtroumpfer une nouvelle schtroumpf à six schtroumpfs!”.

De la distanţa pe care ne-o oferă cei şaizeci de ani înţelegem că întâlnirea a fost benefică doar pentru una dintre părţi – căci, în curând, din personaje secundare ştrumfii devin ei înşişi protagonişti, iar contururile lui Johan şi Pirlouit se înceţoşează puţin câte puţin, până la dispariţie.

„Fii bun şi dă-mi… ştrumful!” 

Şi dacă vă întrebaţi de ce omuleţii albaştri au fost botezaţi „les schtroumpfs” şi de ce creatorul le-a oferit acest mod aparte de a comunica, vă răspunde chiar Pierre Culliford-Peyo: „schtroumpf” a fost, în primă fază, un sinonim, inventat ad-hoc, pentru „sare”. Desenatorul a avut un mic lapsus în timpul unei mese cu André Franquin, pe litoralul belgian – şi-apoi au urmat multe, multe hohote de râs.

„În 1958, eram într-o vacanţă la mare alături de Franquin şi, la masă, l-am rugat să-mi dea ceva, dar nu mi-am amintit cuvântul: «Passe-moi… le schtroumpf!» (Fii bun şi dă-mi… ştrumful!). Inventasem cuvântul pe modelul «chestie, drăcie». El mi-a răspuns: «Tiens, voilà le schtroumpf, et quand tu auras fini de le schtroumpfer, tu me le reschtroumpferas!» (Poftim, ia ştrumful, şi când o să termini de ştrumfit, să mi-l reştrumfeşti!) Ne-am amuzat astfel ştrumfind – şi asta a devenit gluma noastră pe parcursul următoarelor zile. Ne foloseam toate momentele de relaxare traducând «en schtroumpf» tiradele lui Racine sau fabulele lui La Fontaine, precum şi toate cântecele la modă în epocă – ceea ce a născut rezultate surprinzătoare şi cu totul hilare…” 

Aşa că atunci când Peyo a căutat un nume pentru micile creaturi albastre, n-a trebuit să caute prea mult. Şi le-a făcut albastre la sugestia soţiei, Nina Culliford, care respinsese, rând pe rând, celalalte culori; mai târziu, creatorul a sugerat că personajele au fost inspirate de trolii din poveştile nordice. Iar André Franquin, colegul lui Peyo la societatea Dupuis, care edita revista „Spirou”, a fost implicat şi el în aventurile ştrumfilor, contribuind semnificativ la episodul „Les Schtroumpfs et le Cracoucass” – pasărea, Cracoucass, a fost imaginată, desenată şi botezată de Franquin.  

Iar în 1979, când faima ştrumfilor depăşise deja graniţele Belgiei, scriitorul şi lingvistul italian Umberto Eco va scrie un eseu intitulat „Schtroumpf und Drang”, cu referire chiar la limbajul particular al omuleţilor albaştri.

Emanciparea 

Dar în 1958, când Johan şi Pirlouit dau nas în nas cu ştrumfii – într-un peisaj golaş, aproape dezolant, din „Le Pays Maudit” (Ţinutul blestemat), în contrast cu vegetaţia abundentă din filmele de animaţie de mai târziu –, ei sunt mai degrabă o masă albastră şi vioaie, dar cu totul nediferenţiată: cu excepţia lui Le Grand Schtroumpf (Tata Ştrumf), cu pantaloni roşii, căciulă roşie şi barbă, toţi ceilalţi omuleţi par cópii trase la indigo – cu pantaloni albi şi bonete frigiene de aceeaşi culoare. Ei se individualizează treptat, capătă nume în funcţie de caracteristici şi îndeletniciri, pe măsură ce apar, una câte una, diversele aventuri cu ştrumfi.

Căci nu e menirea lor să rămână „anexe”: din 1959 ştrumfii apar deja în broşurele pliate, „mini-récits”, şi apoi, cu generozitate, în paginile obişnuite ale revistei „Spirou”. Începe, în paralel, şi comercializarea micilor figurine albastre din PVC – care se regăsesc şi astăzi pe birourile unora dintre dumneavoastră.

Şi cititorii mici şi mari fac cunoştinţă, an după an, cu Schtroumpf à lunettes (Isteţul), Schtroumpf bêta (Bleguţul), Schtroumpf farceur (Glumeţul), Schtroumpf coquet (Vanitosul), Schtroumpf costaud (Voinicul), Schtroumpf gourmand (Mâncăciosul), Schtroumpf paresseux (Somnorosul), Schtroumpf musicien (Muzicianul), Schtroumpf grognon (Ţâfnosul), La Schtroumpfette (Ştrumfiţa), Schtroumpf poète (Poetul)… – alături de duşmanii de moarte: vrăjitorul Gargamel şi pisoiul Azraël.

Utopie socialistă? 

Organizaţi în jurul lui Le Grand Schtroumpf, care pare să le ştie pe toate, să le fi văzut pe toate, activitatea omuleţilor albaştri se conduce după principiul că fiecare ştrumf se pricepe la ceva – şi contribuie în acest mod la societatea ştrumfească; părând să aibă, la rându-le, cele necesare vieţii: locuinţe, haine, mâncare. Unii au descris viaţa în satul ştrumfilor folosind termenul „cooperativă”, iar autorul australian Marc Schmidt a mers şi mai departe atunci când, în 1998, a scris un studiu intitulat „Teme socio-politice în Ştrumfii”, considerând satul acestora, care se autosusţinea, drept o „utopie marxistă”.

În analiza sa, Le Grand Schtroumpf l-ar reprezenta pe Karl Marx, sau o caricatură a acestuia – a se vedea respectul de care se bucură personajul în ochii celorlalţi ştrumfi, barba care trimite la Marx sau faptul că poartă roşu. Iar Isteţul, ştrumful cu ochelari, l-ar putea reprezenta pe Troţki – e singurul care se apropie, ca deşteptăciune de Tata Ştrumf, şi cel care uneori, din pricina ideilor sale, e izolat, ridiculizat sau chiar alungat din sat. În plus, în benzile desenate, toţi ştrumfii sunt prezentaţi drept egali – iar Gargamel, vrăjitorul Gargamel, ar fi capitalismul, cu toată pleiade de rele şi pericole.

Într-un interviu din 2009, Marc Schmidt, autorul textului care a stârnit multe discuţii la apariţia sa, va conchide: „Până în ziua de azi n-am idee dacă Peyo a intenţionat ca Ştrumfii să fie o metaforă pentru socialism, dacă ideile socialiste au pătruns în mod inconştient în benzile desenate, sau dacă totul e o mare coincidenţă. Îmi vine totuşi greu să cred că artistul n-a avut nicio idee politică în minte atunci când a creat ştrumfii – pentru că ştrumfii sunt, înainte de orice, despre o societate, despre modul în care e structurată şi condusă; iar asta e, în fond, politica”.

De pe hârtie pe ecran 

În tot cazul, din poveştile cu ştrumfi elementele (asumate) de parodie socială şi politică nu lipsesc. În „Le Schtroumpfissime”, în 1964, ştrumfii sunt convinşi să voteze un lider temporar în absenţa lui Le Grand Schtroumpf. Adunând mai multe voturi, unul dintre ştrumfi devine rege şi, în curând, instaurează tirania – ceea ce îi determină pe ceilalţi membri ai comunităţii să organizeze o mişcare de rezistenţă şi apoi un război de-a dreptul.

În episodul „Schtroumpf vert et vert Schtroumpf”, din 1972, satul ştrumfilor se divizează din pricina unei dileme de ordin lingvistic, care se acutizează, capătă amploare, până la a deveni un conflict generalizat. Cum e corect să spui, „ştrumfitor de sticlă” sau „ştrumfdesfăcător”? O satiră, desigur, la adresa războiului lingvistic neîntrerupt dintre flamanzi şi valoni.

Iar povestea ştrumfilor, cu episoadele ei inspirate, are capacitatea să treacă de pe hârtie pe ecran – şi să creeze fascinaţie în ciuda faptului că e lipsită, momentan, de avantajele pe care le oferă culoarea: în 1961, câteva desene animate cu ştrumfi, în varianta alb-negru, apar în premieră în programul canalului Walloon TV (astăzi RTBF – Radio Télévision Belge Francophone). Şi, patru ani mai târziu, cele cinci scurte istorii sunt adunate într-un film de animaţie, de 87 de minute, intitulat „Les aventures des schtroumpfes”. Lansat în cinematografele belgiene, filmul alb-negru va fi doar începutul, căci imediat vine şi culoarea, iar în 1976 apare „La flûte à six schtroumpfs”, cu un titlu care trimite, ştiţi deja, la episodul din „Spirou” care i-a făcut cunoscuţi pe ştrumfi.

Cu o coloană sonoră semnată de faimosul compozitor de muzică de film Michel Legrand – vă amintiţi, desigur, „Umbrelele din Cherbourg” sau „Vara lui ’42” – pelicula va ajunge, cu denumirea „Ştrumfii şi flautul fermecat”, şi în Statele Unite în 1983. Atunci când ştrumfii erau deja populari pe tărâm american.

Ştrumfii fac carieră peste Ocean 

Calitatea de cetăţeni universali a omuleţilor albaştri de-acum datează: din 12 septembrie 1981, când primul episod al unui desen animat cu ştrumfi e difuzat pe canalul NBC.

Supervizat de creatorul Peyo, ca toate filmele care l-au precedat, desenul animat realizat de studiourile Hanna-Barbera e unul cât se poate de longeviv: aventurile ştrumfilor sunt difuzate fără întrerupere pe NBC sâmbăta dimineaţa până în 1989, şi redifuzate până în anii 2000 şi pe alte canale. Li s-a spus „kiddie cocaine” (cocaina copiilor) – căci au făcut parte din cotidianul tuturor celor care au copilărit în anii ’80 în Statele Unite – şi i-au adus lui Peyo şi un premiu Emmy în 1982 pentru „realizări remarcabile în divertismentul pentru copii”.

N-a fost însă un drum uşor, căci creatorul a trebuit să lupte pe alocuri împotriva americanizării complete a personajelor sale. Peyo fost de acord, de pildă, cu simplificarea personajelor pentru o mai bună receptare de către publicul tânăr – au fost eliminate scenele cu caracter violent, Ştrumfiţa a devenit personaj principal, şi nu unul ocazional, Gargamel voia să-i prindă pe ştrumfi ca să-i mănânce, nu ca să-i transforme în aur – dar s-a declarat împotriva unui episod care trata consumul de droguri. Peyo nu voia cu niciun chip ca omuleţii săi să fie asociaţi acestei realităţi americane – în fond, ei mâncau doar inocentele frunze de Sarsaparilla – aşa că atunci când episodul special „anti-droguri” a fost totuşi difuzat, fără voia creatorului, a fost nevoie de mult tact, de ambele părţi, pentru depăşirea impasului.

Imperiul albastru 

Şi mai era ceva: implicat în tot ce ţinea de preţioasele sale personaje, Peyo se confrunta şi cu o deteriorare constantă a stării sale de sănătate. Fumător de cursă lungă, el suferise deja un infarct în 1969 – iar marea afacere în care se transformaseră ştrumfii devenise peste măsură de acaparatoare.

Aşa că se cer întăriri pentru gestionarea succesului comercial – iar copiii lui Pierre Culifford, Thierry şi Veronique, devin şi ei parte a poveştii. Care include ştrumfi în miniatură, jocuri, jucării, CD-uri pe care ştrumfii cântă, cu voce subţire, ca după îngurgitarea de heliu, cântece pentru copii, construirea unui parc tematic la Maizières-lès-Metz, în Franţa, apariţia revistei „Schtroumpf!” în 1989, constituirea unui studio de creaţie propriu, Cartoon Création, şi apoi vinderea drepturilor de publicare a aventurilor cu ştrumfi către Le Lombard.

Tot acest montagne-russe de activităţi taie, desigur, din timpul lui Peyo pentru crearea de noi aventuri cu omuleţi albaştri – însă, în 1992, desenatorul se aşază din nou la masa de lucru. Se naşte astfel „Le Schtroumpf financier”, care marchează o revenire la parodia socială care caracteriza primele episoade ale benzilor desenate. E însă ultima aventură albastră pe care-şi lasă numele Peyo: creatorul suferă un nou infarct, în 1992, în ajun de Crăciun, şi nu îi supravieţuieşte.

Ştrumfii „made in Hollywood” 

Acesta e însă numai în aparenţă sfârşitul – căci ştrumfii au viaţa proprie, de ani de zile chiar, în nenumărate ţări ale lumii. Şi cu denumiri care încearcă să păstreze spiritul şi creativitatea versiunii iniţiale: sunt „smurfen” în olandeză (graţie unui traducător inspirat), „smurfs” în engleză, „smurfies” în Africa de Sud, „strunfs” în Brazilia, „lah-shin-lings” în China, „puffi” în Italia, „pitufos” în Spania… şi interesul global pentru micile personaje albastre capătă şi mai multă forţă după ce, în 2011, ştrumfii „made in Hollywood”, realizaţi pe computer, intră în cinematografe. Şi în pelicula aceasta de mare succes e şi un personaj pe nume Peyo – un cercetător care studiază miturile despre ştrumfi. „Ştrumfii” sunt urmaţi de „Ştrumfii 2”, în 2013, şi, mai încoace, spre noi, de „Ştrumfii: satul pierdut”, în 2017. Parcuri tematice în lumea largă, recreând satul ştrumfilor, acompaniază noile aventuri.

Şi în campania de promovare a ştrumfilor un sat andaluz îşi schimbă culoarea.

Albastru de ştrumf 

Júzcar era, de la începuturile existenţei sale, un sat cu case cocoţate pe munte, toate vopsite în alb – şi promovat ca atare şi în pliantele turistice. Făcea parte, cu mândrie, din „satele albe ale Andaluziei” – Pueblos Blancos – aflate în nordul provinciilor Cádiz şi Málaga, în sudul Spaniei.

Asta până când, în primăvara lui 2011, Sony Pictures a venit cu o ofertă de nerefuzat – aceea de a vopsi toate locuinţele satului (inclusiv biserica, cimitirul) în albastru „ştrumfesc”, pentru a celebra premiera mondială a peliculei „Ştrumfii”. 9000 de litri de vopsea au fost folosiţi în operaţiune, care a inclus şi apariţia, pe pereţii caselor, a faimoaselor personaje – iar înţelegerea presupunea ca, la finalul campaniei, Sony să revopsească satul în alb, aşa cum l-a găsit.

Numai că, surpriză, cetăţenii au supus chestiunea la vot, într-un referendum local – şi satul, la voinţa locuitorilor, a rămas albastru. Căci o localitate care primea cam 9.000 de turişti anual se tranformase, între timp, într-o curiozitate: aproximativ 95.000 de persoane au venit să vadă Júzcar în primele şase luni de la schimbarea culorii. Pueblo Blanco devenise de-acum Pueblo Pitufo.

*** 

…şi încă o „extravaganţă” ştrumfească, cu gust de nostalgie: autoarea acestui text va fi cumpărat de la Bruxelles o foarte scumpă cutie cu ciocolată – doar pentru că ambalajul era împodobit cu ştrumfi şi îi amintea de revistele pe care le citea pe nerăsuflate în copilărie, în anii ’90, într-o Românie gri în care aventurile personajelor albastre aduceau culoare şi multă bucurie.  

25 iunie 1928: se naşte Pierre Culliford-Peyo

1952: Peyo începe să lucreze la revista „Spirou”

1958: apariţia ştrumfilor, în episodul intitulat „La flûte à six trous” al seriei „Johan et Pirlouit”

1959: prima aventură de sine stătătoare a ştrumfilor, „Les schtroumpfes noirs” (Ştrumfii negri), e publicată în „Spirou”

1975: studiourile Belvision produc pelicula „Ştrumfii şi flautul fermecat”

1981: primul episod al desenului animat „Ştrumfii” e difuzat pe NBC

1989: Cartoon Création lansează revista lunară „Schtroumpf!”

24 decembrie 1992: Peyo, creatorul ştrumfilor, moare în urma unui infarct

2008: la cea de-a 50-a aniversare a ştrumfilor, în Belgia e emisă o monedă de 5 euro de colecţie

2010: ştrumfii sunt mascota pavilionului belgian la Expoziţia Mondială de la Shanghai

2011: prima adaptare 3D a poveştii, în filmul „Ştrumfii”, realizat de Columbia Pictures şi Sony Pictures Animation

2011: satul spaniol Júzcar e vopsit în albastru

2013: premiera filmului „Ştrumfii 2”

2017: un nou film, „Ştrumfii: satul pierdut”

2018: a 60-a aniversare a ştrumfilor prilejuieşte deschiderea mai multor expoziţii tematice în lume